Sorin Mărculescu, Partea din toate (Carte singură, VI),
Bucureşti, Edit. Cartea Românească, 2013, 184 pag.
La mijlocul anilor şaptezeci, un critic american avansa ideea că Biblia ar reprezenta modelul suveran al strategiei de lectură unificatoare: citim cărţile care o compun ca pe un tot, deşi suntem încredinţaţi că acestea au fost redactate nu numai de autori diferiţi, dar şi în epoci dintre cele mai îndepărtate una de cealaltă. Ignorăm, altfel spus, cu bună ştiinţă o serie de dovezi filologice, punând mai presus de acestea tradiţia teologică.
Este, cum spuneam, nimic altceva decât o strategie de lectură, aplicată, după caz, conştient sau spontan. Scriptura reprezintă doar cazul cel mai frapant, mai general şi totodată mai greu de contestat. Există şi multe altele, particulare, iar istoria culturii abundă de asemenea misreadings. Chiar criticul la care mă refer recunoaşte că, în ce îl priveşte, a citit dintotdeauna „la fel” două poeme istoriceşte disjuncte: Lycidas de John Milton şi The Waste Land de T.S. Eliot. Le-a considerat adică aproape consubstanţiale, rezultate ale uneia şi aceleiaşi crize, căreia îi oferă soluţii identice.
Nu altele trebuie să fi fost considerentele în virtutea cărora Sorin Mărculescu şi-a proiectat Cartea singură având în minte nu modelul mallarmean, ci, o spune în prefaţa acestui volum, pe cel biblic. Ezitările, pe care le recunoaşte fără înconjur (vorbeşte acolo chiar despre o „subminare” a seriei), au fost în cele din urmă depăşite: „Abia cu cartea aceasta, Partea din toate, viziunea structurală mi s-a clarificat şi am ajuns la imaginea simplă şi extensibilă a unui retablu portabil, de uz personal, pentru timpul ce-mi va mai fi dat, când căutarea interlocutorului supramundan nu mai e înşurubare într-un loc, fie el şi sacralizat, ci vagabondaj spre inarticulare”. Aşa încât proiectul e mai mult d
