În ultimul război ruso-austro-turc din secolul al XVIII-lea (1787-1792), luptele au fost, ca de obicei, foarte grele, necesitând trupe numeroase, armament şi o logistică niciodată suficientă. După unele succese iniţiale, Austria a fost înfrântă de otomani şi forţată să încheie pace în 1791, mai ales că Revoluţia Franceză necesita o mai mare atenţie din partea guvernului de la Viena. Rusia a mai luptat timp de aproape un an, dar a încheiat la rândul său pacea, lipsită fiind de un aliat de nădejde; era vlăguită de lupte şi mulţumită cu ceea ce câştigase deja. Numeroase surse documentare tratează cu detalii acest conflict, însă niciuna nu evidenţiază aspecte ieşite din comun ale confruntărilor. Lucrarea unui călugăr valah, pe numele său Dionisie, face însă notă discordantă: călugărul reţine pentru istorie în Hronograful său că ruşii au folosit în perioadă arme chimice; însă nu împotriva inamicilor occidentali, ci împotriva otomanilor. Alte câteva surse confirmă şi ele existenţa unor „secreturi” ruseşti, care, în cazul unor încercuiri, trebuiau aruncate în apă, ca să nu încapă pe mâna duşmanilor... Începem cu Dionisie: viitorul cronicar s-a născut pe la 1740, în satul Stoeneşti, Vâlcea, şi a urmat o şcoală din sat sau una mănăstirească. Căsătorit şi hirotonisit ca preot, rămâne văduv în 1766 şi hotărăşte să se călugărească, la Mănăstirea Horezu, prin 1769. Aici copiază cărţi şi manuscrise, iar de prin anii 1770-1771 devine egumen al Mănăstirii Arnota. Figurează apoi ca eclesiarh – păstrător al arhivelor mănăstireşti – la Mănăstirea Râmnic. Îşi desfăşoară activitatea ca arhivist şi alcătuieşte condici de documente până la 1792, când este înlăturat de către noul episcop, Nectarie, grec de origine. În perioada următoare trece pe la mai multe mănăstiri, alcătuind condici şi cercetând colecţii de documente. În 1804 îl regăsim eclesiarh la Mitropolia din Bucureşti, unde orga