Fiind un om oarecum normal, am auzit prima dată de Andreea Bănică abia prin 2001, când a pozat goală în Playboy. Nu știam cine e, dar era o femeie goală, deci suficient cât să-mi atragă atenția măcar câteva minute. Am fost dezamăgit, iar dacă strâmbați din nas disprețuitor și invocați zicale românești tembele, aflați că nu-mi plac strugurii decât în stare lichidă și nici n-am nevoie să mă-ntind după ei, pentru că-i cumpăr de la magazin gata îmbuteliați.
Andreea Bănică poate fi o femeie foarte mișto cu o singură condiție: s-o privești de departe. Când te apropii, dai de aluna aia uriașă de pe față, care mă obligă să-mi imaginez (v-am zis că-s oarecum normal) o scenă lesbi cu Andreea Bănică și Simona Gherghe. Și văd cum, după un sărut pasional, Andreea și Simona vor avea, ca rezultat, câte un neg pe obrazul drept și câte o găurică pe obrazul stâng. Chestia asta ar trebui să se întâmple măcar de dragul simetriei. Și (să mă ierte feministele fără simțul umorului și cititorii noștri fideli care știau déjà că feministele n-au simțul umorului) ar mai fi ceva: degeaba are sâni frumoși, adică mari, dacă are sfârcuri nasoale. E ca și cum ai pune un portbagaj de plafon, d-ăla de fier care se punea pe Dacia 1300, pe un Ferrari de ultimă generație, ca să cari porcul de la țară. A, fanii Andreei Bănică spun că fata are ochi frumoși. Nu neg. Dar mi-e foarte greu să ajung la ochi, când nu pot trece de neg.
Un alt mod de a vorbi despre găurică
Sunt sigur că începusem acest text cu gândul la altceva decât la sfârcurile Andreei Bănică, dar nu mai știu la ce. A, da, era vorba despre muzica ei, dar m-am luat cu vorba.
Bun, acum că am spus tot ce am avut de spus despre muzica Andreei Bănică, să trecem la capitolul următor: Andreea și boschetăreala. Doamna Bănică a pus pe Facebook un clip în care făcea mișto de un boschetar care dormea pe o bancă. S-a tolănit alătu
