„Şi, cum a fost?“
„Aaa, nemaipomenit, au ăştia nişte plaje... apă curată, extraodinar. Plus că n-am dat de nici un picior de român.“
Aţi auzit deseori, probabil, o asemenea descriere a vacanţei perfecte. Pe lîngă mîncarea nuştiucum, preţurile aşa şi pe dincolo, hotelurile primenite şi localnicii prietenoşi, condiţia „fără români“ pare a fi una care dă vorbitorului un iz vag de exclusivism. Dar de ce? De ce om fi ajuns să ne evităm prin străinătăţuri, de parcă şi unii, şi ceilalţi am fi atinşi de rîie? Ce ne face ca, în momentul în care ne auzim limba de acasă, să începem să ne dăm coate şi să facem semnul ăla universal al îndemnului la muţenie, cu degetul arătător în dreptul buzelor ţuguiate?
DE ACELASI AUTOR Biblioteca din nori Gîndirea magică Discuţii mici Trei masoni Păi, vor zice unii, uită-te şi tu cum sîntem văzuţi prin străinătate. Uită-te şi tu cum se comportă românii noştri prin vacanţe. N-am auzit om călător prin Grecii, Turcii, Bulgarii, Spanii sau mai ştiu eu pe unde, care să nu strîmbe din nas pomenind de fîrtaţi de-ai lui din ţară, care cică rîd tare, vorbesc şi mai tare, au după ei un cîrd de copii urlători, îşi umflă burţile cu beri ieftine şi, în general, sînt neplăcuţi şi buni de evitat. Tot în zonele pe care le frecventează sînt, însă, şi nenumăraţi nemţi, care-şi plimbă un bronz dureros de roşu – la fel de strident, poate –, cu un cîrd de copii blonzi – la fel de neastîmpăraţi, poate –, care-şi caută berile ieftine cu o similară lipsă de nobleţe, poate. Sau tonele de englezi cantonaţi, în vacanţă, la cîrciumile unde li se serveşte exclusiv mîncarea de acasă. Cîrnaţi cu fasole, la 40 de grade. Televizoare fixate pe show-urile comedianţilor locali, de acasă, şi meciuri de liga a patra. Accente groase şi rîsete la fel.
Poate că e mai simplu de recunoscut că anumite locuri atrag oameni de un anumit fel. N-o să dai acolo p
