Modele de urmat
"Afineeee, afineee! Afinee vindeeem!" Cuvintele, jumătate strigate, jumătate cântate, se sparg de case şi reverberează într-un ecou straniu. "Afineee, afineee!" Ţiganca are fustă înflorată şi basma pe cap, iar strigătul ei îmi trezeşte amintirea gustului dulce-acrişor al fructelor de pădure, din care mă înfruptam în copilărie. Erau anii aceia cenuşii ai comunismului, iar pentru noi, pentru săceleni, pădurea nu era doar un loc de plimbare şi reverie. Din munţii atât de aproape de satul nostru (Săcele, de lângă Braşov) ne strângeam mugurii de brad pentru siropul de primăvară, florile de soc pentru sucul de vară, zmeura şi murele pentru dulceaţă, ghebele pentru zacusca de toamnă şi chiar buruienile pentru animale. Multe dintre bucatele de pe masă aveau în ele ceva din cerul siniliu al pajiştilor alpine şi o boare din izul înţepător al acelor de molid.
"Afineee, afineee!" Memoria perindă prin faţa ochilor anii care au trecut peste ţigăncile cu coşuri pline de fructe negre. Au trecut fără să le atingă. Iau din bolul de lângă mine o mână de afine. Sunt negre-violacee, cu pieliţa brumată şi pulpa cărnoasă. Faţă de afinele copilăriei, sunt mult mai mari. Şi mai zemoase. Şi sunt aşa, pentru că nu sunt din pădure. Nu au fost culese de pe costişele munţilor din copilăria mea, ci din nişte arbuşti ciudaţi, aduşi de peste Ocean. Sunt "afine americane" de la... Vama Buzăului. Până să o întâlnesc pe doamna profesoară Corina Sporea-Bărăgan nu ştiam că fructele copilăriei mele cresc şi în... copaci.
Pământul şi casa bunicii
"De multe ori am vrut să o vindem. Era casa noastră de la ţară şi, după moartea mamei, nu mai locuia nimeni aici. Aşa că ne-am gândit că e mai bine să o dăm. Dar nu am putut, din pricina fiică-mii. Mi-a spus scurt - «Ştii ceva? Tu nu vinzi casa bunicii mele!». Am ascultat-o şi tare bine am făcut". @
