Dată fiind întreaga sa activitate de critic şi teoretician literar, precum şi modul în care, în mai toate studiile şi eseurile sale, a analizat influenţa istoriei asupra existenţei omeneşti şi asupra discursului literar, nu e un fapt deloc surprinzător că Hayden White îşi prefaţează cartea intitulată Tropics of Discourse. Essays in Cultural Criticism cu câteva consideraţii foarte interesante referitoare la raportul stabilit, în diferite epoci culturale, între conştiinţa umană, naraţiunea istoriografică şi ficţiunea literară.

Încă de la început, autorul evidenţiază subtila legătură dintre adevăr, realitate şi opera literară, ţinând seama de stadiile dezvoltării umane, aşa cum au fost ele definite de Jean Piaget. Căci, din punctul de vedere al lui White, orice încercare de cercetare a naturii realităţii, incluzând aici şi ceea ce el numeşte „practica Istoriei”, este guvernată de exact acele stadii psihologice, dar pe care autorul preferă să le denumească, aici, utilizând terminologia lui Vico, „tropii majori ai metaforei, metonimiei, sinecdocii şi ironiei”. Este meritul lui White de a fi reuşit să unească atât de convingător conceptele impuse de Piaget cu gândirea lui Vico şi mai cu seamă să dea un sens superior rezultatului. Astfel, după cum aflăm din Tropics of Discourse, percepţia cea mai timpurie a oricărui copil este aceea a universului înconjurător înţeles ca unitate deplină, ca tot unitar, acesta reprezentând, din punct de vedere psihologic şi simbolic, nivelul metaforei. Ulterior, pe măsura înaintării în vârstă, fiinţa umană va înţelege obiectele ca fiind „separate / divizate / disparate”, conştiinţa subiectului însuşi apărând, aşadar, ca ruptă / separată de legăturile anterioare. De aici identificarea acestui stadiu cu metonimia ori cu sinecdoca, după caz. Etapa finală este reprezentată de capacitatea conştiinţei omeneşti, acum pe deplin maturizată