Kinderland, cel de al treilea roman al Lilianei Corobca, după Negrissimo (2003) şi Un an în Paradis (2005), se ocupă de o realitate dureroasă, care de la o vreme a luat proporţiile unui fenomen: viaţa şi dramele copiilor lăsaţi singuri acasă de părinţi plecaţi la muncă în străinătate.
În Kinderland, Liliana Corobca scrie despre viaţa unor copii care, în absenţa părinţilor, îşi asumă roluri de adulţi şi cresc chinuiţi de dor într-un sat oarecare din Republica Moldova. E vorba de o lume mică, sărăcăcioasă, de foarte multe ori abuzivă, brutală, adusă în pagină de privirea unei fetiţe de 12 ani, Cristina, care rămîne responsabilă de fraţii ei mai mici, Marcel şi Dan.
Această lume, care populează şi cele mai multe sate din România, nu doar din Republica Moldova, e una în care violenţa domestică e la ea acasă, în care copiii sînt trataţi ca nişte mici adulţi, puşi la muncă şi altoiţi, în nici un caz menajaţi, cocoloşiţi sau trataţi cu mai mult respect decît au adulţii unul pentru altul. Iar majoritatea adulţilor nu prea au de nici unele, nici pentru ei, nici pentru copii: nici bani, nici respect şi nici timp. Imaginea pe care Liliana Corobca o construieşte e realistă, revoltător de realistă chiar, pentru că realităţile pe care le urmăreşte cu acurateţe de documentarist sînt traumatizante – blocaje complicate în situaţii şi în mentalităţi strîmbe şi abuzive.
Primele victime ale unor astfel de contexte sînt, cum ştim din realitate şi mai rar din ficţiune, femeile şi copiii. Kinderland scoate la suprafaţă astfel de contexe, situaţii şi scene, de cele mai multe ori în regim de no-comment, filtrate, cum am spus, de perspectiva unei fetiţe de 12 ani, Cristina.
Primele capitole ale cărţii sînt construite ca nişte povestioare care ar putea fi citite independent, mici episoade în care copiii (care apar, mai de fiecare d
