Cînd a fost să lase ceva în urma lui, Gheorghe Ghica n-a găsit ceva mai bun decît pe fiu-său, Grigore, un om viclean și nehotărît, neștiind adică ce să aleagă între hoție, minciună și trădare. Grigore Ghica avea o față de bețiv precoce, purta cărare pe mijloc, cîrlionți, cioc și, ca măsură de prevedere împotriva prietenilor, o armură. La 1 septembrie 1660 urcă pe tronul Valahiei datorită postelnicului Constantin Cantacuzino, un boier deștept, bogat și bun cunoscător al PIB-ului turcesc. La rugămințile lui, sultanul acceptă mormanul de galbeni, îl face domn pe Grigore și amînă ideea cu pașalîcul pentru mai tîrziu. Încrezător în oameni și convins că binele va triumfa, postelnicul se retrage la Filipești într-o vie înconjurată de livezi și, pentru orice eventualitate, de arnăuți. În tihna conacului, dar mai ales a pivniței cu Roșu de Drăgășani, acolo unde singurul zbucium îi venea de la copilele care-l călăreau la amiază, blîndul boier gîndește măsurile de întremare a țării.

Grigore Ghica le aplică așa cum le primește și economia reală începe să dea semne că-și revine. Se simt scăderi încurajatoare la indicatorii „pradă“, „japcă“ și „jaf“, iar produsul pe cap de locuitor crește, mai ales prin impactul holerei, care reduce, în mod salvator, numărul locuitorilor. Grigore Ghica e stăpînit însă de demonii recunoștinței și, în 1663, își trimite akingiii peurmele binefăcătorului său. Postelnicul Cantacuzino e surprins la Snagov de un detașament turco-albanez. Cadavrul e de nerecunoscut, așa că în locul lui e înmormîntat cineva care îi semăna destul de bine, ucis special pentru această ocazie. Grigore Ghica invadează Transilvania de două ori, alături de oștile sultanului, dar e înfrînt de fiecare dată. Pe turci îi înșeală cu venețienii, pe venețieni cu polonezii, pe polonezi cu nemții, iar pe nemți cu turcii. De-a lungul celor două scurte domnii, îi căsăpește pe bi