Ce legătură poate exista între un vînzător de vise, o sudistă rafinată, un avocat-călător în timp, un pictor olandez de naturi moarte, un psihiatru anxios, o gașcă de luzări (losers), o ipostază botticelliană, un povestitor-profesor-pacient obsedat de Caragiale, scriitor clasic român din secolul al XIX-lea? Alta decît cea forjată de juxtapunerea lor arbitrară într-un spațiu textual ce aduce suspect de mult a enciclopedie chineză în lectura lui J.L. Borges? Aceste figuri, la care se mai pot adăuga destule altele, sînt personajele care circulă în prozele lui Dumitru Radu Popa, publicate începînd din 1997 în România. Puternic conturată, manifestîndu-se în veritabile tipuri ce reușesc să dea consistență iluziei referențiale, umanitatea variată, dar misterios conexată din povestiri ca Panic Syndrome!, Tablourile, Alegerea, Lady V., La revoluția română, Mi s-a părut, cu paranteze..., O zi nefastă din viața lui Abraham Van Beyeren sau din romanul Sabrina și alte suspiciuni pare că iese din pagină spre a-și întîlni, în bună tradiție postmodernă, cititorul. Ceea ce nu diminuează, totuși, nota livrescă a acestei lumi ficționale hrănite din tradiții literare – românești și anglo-saxone în primul rînd, dar deloc exclusiv. Identitatea volumelor sale este deci una problematică, refuzînd „realismul“ naiv, fără a se împăca însă mai bine cu jocurile intertextuale gratuite de care literatura ultimelor decenii a abuzat adesea, în România și aiurea.
Dumitru Radu Popa (n. 1949) a părăsit România în 1985, după ce publicase deja două volume de proză (Călătoria, 1982 și Fisura, 1985) și unul de critică (Antoine de Saint-Exupéry: Aventura conștiinței, 1980). Stabilit la New York în 1986, se specializează în drept comparat și începe o carieră universitară în acest domeniu. Pînă în 1997, prezența sa în lumea literară românească se rezumă la colaborări cu revistele de pro
