Exerciţiu de cultură electorală: ce diferenţe ideologice există între noile partide de dreapta? Nu vă îngrijoraţi dacă nu găsiţi răspunsul. S-ar putea ca nici liderii lor să nu-l cunoască.

Anii ’90 au adus pe scena politică românească, aflată la începuturile democraţiei, o efervescenţă cel puţin neconstructivă. Pe un bazin electoral de aproximativ 15% cât reprezenta liberalismul la noi, au răsărit, una după alta, formaţiuni una mai liberală ca alta. Dintr-un curent liberal abia reînfiinţat de Radu Câmpeanu au început să se desprindă tot felul de aripi, aripioare, pene şi fulgi, încât acvila liberală ajunsese să semene cu o curcă jumulită. Viitorii istorici ai sistemului electoral românesc îşi vor prinde probabil urechile în PNL-Aripa Tânără, PL ’93, PNL-Câmpeanu, Partidul Alianţa Civică, Uniunea Liberală „Brătianu”, Uniunea Forţelor de Dreapta, PNL-Convenţia Democrată etc, etc, etc. Reunificarea liberală a fost un proces lent, desfăşurat în timp ce partidele naţionaliste ieşeau treptat din scenă, iar fostul FSN strângea sistematic aripioarele stângii la sânul primitor al „Bunicuţei” Ion Iliescu.

Ultimii doi-trei ani par a fi o reeditare a acelor vremuri. Cu un PNL aşezat cuminte sub talpa PSD, singurul partid important care se mai revendică a fi de dreapta, în speţă PDL, se sparge şi desface în ciobuleţe care de care mai nervoase. Din ruinele unui PDL trimis în corzi de criza economică pe care a trebuit să o gestioneze la guvernare fiind, au scos capul Forţa Civică, Noua Republică şi, mai nou, Partidul Mişcarea Populară. Plecările din PDL se ţin lanţ şi chiar şi în sânul noilor formaţiuni apar disidenţe, chiar dacă publicul larg abia le observă. Pentru cei care încă nu au aflat, preşedintele filialei ieşene a Noii Republici a migrat la nou-înfiinţatul PMP, tot ca şef de filială, reproşând inexistenţa dialogului între centru şi filialele locale şi radic