Întreg sau pe bucăţi, Bucureş tiul n-a încetat, de vreo două secole, să fie o prezenţă, în poezie sau în roman. Atât că accentele se mută, dinspre viaţa cetăţii, mondenitate şi fast, spre amă- nuntul biografic, dinspre documentaristica sentimentală spre ficţiunea propriuzisă.

Între războaie, Gheorghe Crutzescu, în Podul Mogoşoaiei. Povestea unei străzi (Socec, 1931), ilustrează prima direcţie, în care mica istorie se amestecă lejer cu detaliile pitoreşti, ferindu-se, însă – ne-o spune prefaţa – de romanţiozitate şi de invenţie. Povestea străzii mari, aceea ce străbate oricare aşezare şi pe care se perindă mărimile urbei, dar şi poporul, unde au loc evenimente de stat şi fapte comune, îi este dedicată mamei autorului, Tanţi Locusteanu, fiica celebrului colonel. În treacăt fie spus, în Patul lui Procust, scris de admiratorul, se ştie, memoriilor lui Locusteanu, toate străzile vin şi pleacă din Calea Victoriei. Una deja dedată fineţurilor occidentale, cu restaurante şi magazine de prima mână.

N-a fost întotdeauna aşa, spune Crutzescu, luând povestea de când Brâncoveanu îşi tăiase drum spre Mogoşoaia peste moşiile rudelor lui, urmaşii marii postelnicese Ilinca Cantacuzino, aprinzând duşmănii de moarte. Fusese un drum al contrastelor, presărat cu doar câteva case mai răsărite, dar nu deosebite mult de moşiile de la ţară ale unor boieri fără, încă, gustul luxului. Aproape de revoluţia paşoptistă, însă, moda franţuzească se vede stăpână, şi bătrânele case înfloresc. Ceva mai greu e cu lucrările de urbanism, podul rămânând multă vreme la anecdoticul „câte pietre, atâtea gloduri”. Apar, spre sfârşitul secolului, felinare şi pază. Tradiţia promenadei, cu atât mai puţin nocturnă, nu există încă: „Lumea de jos, şi de pe jos, n-avea nici gânduri, nici locuri de plimbare; îşi vedea ziua de treburi şi seara, cum se întuneca, se întorcea acasă.” (p. 28) @