Florentin Streche. Aşa cum am mai spus şi altor corespondenţi, e foarte greu să dau un verdict după lectura unui singur text liric. Orice investigaţie (socială, medicală etc.) presupune un număr de probe care să ducă la relevanţă. Textul dvs. Mi-e sete are o idee simplă şi clară: oamenii trebuie să-şi poarte crucea şi să îndure sacrificiul asemeni lui Iisus pentru a se mîntui. Lucruri cunoscute. Exprimarea nu e stîngace, dar nici nu impresionează. Mai trimiteţi.

Lucian Bostiog. Mă bucur că v-aţi găsit „curajul” de a trimite patru texte. E un prim pas absolut necesar, pentru că fără public nu există literatură. Trebuie să faceţi însă şi alţi paşi spre desăvîrşire. Primul ar fi să utilizaţi semnele diacritice. Altfel nu vom afla dacă scrieţi faţă, fată, sau fâţă! Apoi e bine să evitaţi secvenţele creatoare de ilaritate în mod involuntar. Cel mai bine citiţi poeziile cu voce tare, eventual unor prieteni. Dacă îi pufneşte rîsul acolo unde nu aţi intenţionat asta, luaţi măsuri. La un distih de tipul: Nebuna când trece ca un strigoi/ Pe la porţi cu numarul doi, nu ştiu dacă aţi urmărit un efect comic sau v-a ieşit aşa... Un pasaj pare izbutit: Prin apăsarea unei clipe/ Unei clape de pian/ Am să-ţi compun un cântec despre stele ucise/ Despre cum nu eram. Dar pot eu să cred că e o reuşită voluntară, cîtă vreme, imediat după el, începeţi să deliraţi? Despre fenomene nepetrecute în artă/ Parfumul tău bătându-mi în poartă/ Dezinvoltă, cu umărul nepăsarii pe-afară/ Puneai pietre în loc de flori să răsară. Vedeţi oare şi dvs. că în acest catren primele două versuri sînt aberante, în timp ce următoarele două sînt neaşteptat de reuşite? Probabil că nu, altfel v-aţi cenzura. Imediat, picaţi iar în haz fără voie: Pornit în lungul meu drum către regăsirea de sine/ Un drum atât de anevoios şi depărtat/ Încât Pamantul întreg e-un centimetru pătrat./ Oare-ţi vei mai aduce a