În bezna lăsată de arhivele secretizate, marile familii de interese s-au clădit în jurul rămăşiţelor comuniste. Păcatul originar al partidelor politice este că, pentru a creşte mari, s-au hrănit cu asemenea resturi.
Bătrânul acela liniştit, împuţinat de vârstă, mergând preocupat prin parc şi hrănind porumbeii este istoria noastră recentă sub acoperire. Alexandru Vişinescu nu este fost deţinut politic, deşi a lucrat în domeniu. Mai toţi foştii deţinuţi politici de vârsta lui fie au murit pe tura lui, fie sunt imobilizaţi la pat sau nu stau suficient de aproape de parcul Cişmigiu să-şi permită porumbeii. A fost şef al unei odioase închisori comuniste pe când aceasta era o productivă fabrică a morţii. Nu stă ascuns sub altă identitate, nu poartă perucă şi nici barbă falsă. Pe actele de pensionare (ia o pensie lunară, zice-se, de 6 000 de lei, aproape două mii de dolari) numele lui este scris clar, la fel şi cariera lui, de la bătăuş analfabet până la torţionar cu diplomă de bacalaureat.
De ce s-ar ascunde când nu-l urmăreşte nimeni? Cel puţin până de curând, când opulenta-i senectute i-a fost tulburată de câţiva tineri care l-au luat la întrebări, iar bătrânelul cel liniştit a sărit la gâtul lor. Ce au cu bătrâneţile lui? Ce au cu trecutul lui revoluţionar? A servit patria mai bine ca mulţi şi, pentru mulţi, serviciul credincios este crima perfectă. A fost eficient în pătrăţica existenţei lui. Iar dovada cea mai bună este că încă mai trăieşte, în vreme ce liderii politici care au trecut prin malaxorul închisorii din Râmnicu Vâlcea sunt demult oale şi ulcele. Dovada este pensia, semnul de preţuire al societăţii pentru trecutul său profesional, o pensie de nouă ori mai mare ca salariul minim, chiar dacă acesta a fost majorat de curând la 700 de lei. Este de cinci ori mai mare ca pensia unui profesor sau medic. Societatea îl preţuieşte! Dovadă este
