Jean Chevalier& Alain Gheerbrant sînt, după cum se ştie, autorii unui Dictionnaire des Symboles (Mythes, Rêves, Coutumes, Gestes, Formes, Figures, Couleurs, Nombres), reeditat (a nu ştiu cîta oară) la Éd. Robert Laffont/Jupiter, Paris, în 1991.
Consultăm, de obicei, un dicţionar cu multă (dacă nu cu toată) încredere(a), ca pe un ghid (aproape) infailibil, oricît de prepuielnici vom fi ajuns cu vremea (şi fără a face nici măcar din ăsta, a cărui siglă e DS, o veritabilă... déesse!).
Or, iată ce citim în opera citată, la pagina 672: „Dans le langage du blason la couleur noir se nomme sable, ce qui exprime ses affinités avec la terre stérile, habituellement représentée par un jaune ocre, qui est parfois aussi le substitut du noir; c’est ce même jaune de terre ou de sable qui représente le nord...“.
Ei, bine, stimabilului autor al respectivului articol, anume A[lain] G[heerbrant], îi face, cum vedem, impresia (din care, ulterior, brodează o simbolistică specioasă) că etimonul negru-lui heraldic va fi fiind „pămîntul sterp“ („reprezentat, de obicei“, printr-un aşa-zis „galben ocru“), – de vreme ce,-n franceză, au un acelaşi nume: sable!
Ele sînt însă omonime numai: sorgintea unuia, străveche, e latinescul sabulum „nisip, pietriş“; a cestuilalt, mult mai dincoace, fiind sabellum „zibelină“, – vocabul care,-n barbaria unei latine de Ev Mediu, e un lehism sau un rusism: sabol şi, respectiv, sobol’ (apostroful de după „l“ jucînd rolul unui miagkii znak).
Dintr-o aceeaşi sursă e şi sobol-ul nostru.
Mecanismul unei astfel de gîndiri e similar cu, pe cît cred, acela al etimologiei populare; sau al „de ce“-urilor, vorba lui Hasdeu, al unor, deci, „warum“-uri fanteziste: enigmele (lingvistice sau altfel) dau naştere cutăror mituri stranii sau baroce.
Nu altul este, pasămite, mecanismul mental al celei ce semnează tălmăcirea volumulu
