Stîrnit de interviul acordat de Doru Pop lui un cristian, în numărul trecut al revistei, am pornit să citesc cartea care-i fusese pretext, O telenovelă socialistă. Şi n-am regretat deloc. Mă aşteptam la un fel de Băiuţei, eventual altoit cu Născut în URSS localizat în Ardeal, poate şi c-un pic de Muzici şi faze. E toate acestea la un loc, dar şi mult mai mult, altceva. Mult mai crudă, mai nemiloasă. Nu duioşia învăluitoare primează, deşi există şi ea, ci privirea necruţătoare, rea, ochiul care scormoneşte în sordidul vieţii noastre din acei ani. Dar multe imagini le sînt familiare, cred, şi adolescenţilor de azi. Doru Pop surprinde ingenuitatea şi perversiunea copilului, ale adolescentului de oriunde şi de oricînd, dar amestecă surîsul tandru cu rînjetul sarcastic, iar autoficţiunea lui nu lasă loc iluziilor.
Doru Pop are talentul să extragă urîtul, de nu chiar scîrbosul, din orice. Bancurile, mai ales cele spuse de hîtrul fin Rebeleş, sînt, aproape toate, deşucheate. Mîngîierile adolescenţilor sînt mozoluri, nimic altceva. Sexualitatea adolescenţilor trece rapid de la inocenţă la perversiune, imaginată şi practicată pe cît se poate – băieţii se masturbează cu sticle de lapte, ba chiar, oroare!, de Brifcor. În afara minţii naratorului, aproape totul, oameni şi locuri deopotrivă, e contaminat. E şocantă şi foarte bine reuşită stilistic contrapunerea candorii cu care e văzut timpul acela de copilul narator şi a rictusului tăios, băşcălios uneori, cu care descrie maturul aceleaşi lucruri – aşa, de exemplu, episodul tramvaiului, „unu roşu“, în care trecerea dintre cele două registre se face aproape continuu, pe nesimţite. Păstrarea candorii şi a gingăşiei într-un pustiu agresiv, invadator de urîciune şi vulgaritate, poezia născută din scuipat şi înjurătură sînt, poate, una dintre mizele mari ale acestei cărţi şi care o apropie cumva ş
