Cam pe la 1100-1200 ar trebui situate începuturile pătrunderii influenţei maghiare o dată cu stăpânirea Transilvaniei de către unguri. Cred că e folositor să ştiţi că numele etnic maghiar este cel drept şi cel politic corect, pătrunderea lui fiind directă (mag. magyar).

Ungur ne-a venit pe cale slavă (sl. ongrinu), vorbim frecvent de unguri, dar, deşi nu are caracter peiorativ, căci aşa se regăseşte în multe limbi (numele ţării este Ungaria), conaţionalilor noştri nu le sună la fel de frumos, aşa cum neamţul preferă să îi zicem german. Când îi apucă mânia pe români, aceştia le mai zic bozgori, ceea ce este la fel de jignitor ca şi jidan în loc de evreu. Astea fiind spuse, cuviincioase şi de cuviinţă, se ne întoarcem la limbă.

Elementele maghiare nu depăşesc în română două sute de cuvinte în lexicul comun (alţii au socotit cam cinci sute). Dacă includem şi regionalismele, se poate ajunge la 2800 (cf. Lajos Tamás, Etymologisch-historisches Wörterbuch der ungarischen Elemente im Rumänischen, Budapesta, 1966). Ele au pătruns pe teritoriul lingvistic românesc prin Transilvania şi, ulterior, au ajuns dincolo de Carpaţi (în nord, în est şi în sud). Unii istorici ai limbii disting lexemele intrate prin filieră slavă, în Moldova, în Banat, dar şi prin filieră germanică (prin saşii, în special) în Bucovina precum şi în Muntenia (în zona Braşov, Câmpulung). Astfel, elementele maghiare au putut pătrunde pe tot teritoriul în mod direct, dar şi indirect.

Să vedem acum câţiva termenii curenţi, dar şi istorici, de care însă nu se putem lipsi, chiar dacă pentru unii am găsi sinonime: aldămaş (a bea/uda aldămaşul, dar pe care românii, în marea lor majoritate, îl pronunţă stâlcit: adălmaş), aprod,bâlci (etimon dublu, slavo-maghiar), belşug, căprar (în sens de caporal), cheltui, chin (etimon dublu, slavo-maghiar), chip (etimon dublu, slavo-maghiar), fă