„Dacă vrei să câştigi electorat, nu insista să aminteşti oamenilor de nedreptate, de suferinţă, de cruzime şi crime în masă, oricât ar fi de strigătoare la cer”. Aceasta este ideea filmului „No”, al chilianului Pablo Larrain. El surprinde momentul neaşteptatului „ Nu” spus lui Augusto Pinochet în referendumul din 1989, după 15 ani de dictatură feroce care lăsaseră opoziţia fără speranţă.

Organizatorul campaniei antidictatură e un tânăr specialist în publicitate care detestă regimul Pinochet, dar acţionează ca un profesionist calculat. El livrează publicului un ritm obsedant, momente vesele, entertainment în care ridiculizează Puterea, nimic adânc, nimic teribil, totul numai superficiu, superficialitate plus artificiu. Şi greoii campaigneri ai lui Pinochet, printre ei şi şeful tânărului nostru, care vorbesc de lucruri serioase, de proprietate, de bunăstare, de anticomunism, sunt realmente daţi peste cap. Pinochet îşi ia tălpăşiţa din fruntea statului chilian devenit democratic.

Văzând filmul lui Larrain, inevitabil gândul m-a dus, mutatis mutandis, la România. Sunt ani de când nutresc convingerea că românii sunt în majoritate sensibili la superficiu, nu la profunzime, nu la temei, nu la cutremurarea sufletului. Votează oameni, vorbe şi fapte care, în primul rând, îi distrează.

Campania Gândul de readucere în ochii publicului a torţionarilor sistemului comunist de represiune mi-a clătinat această convingere.

Cazul şefului de puşcărie politică Vişinescu, bătrânul care nu reuşeşte să camufleze fiara din maţele pensionarului „liniştit”, a stârnit un interes pe care nu l-aş fi bănuit. Dincolo de inşii care s-au grăbit să zbiere „Ce dezgropaţi, bă, morţii şi strigoii, voi, ăştia de la Gândul, sunteţi nişte retarzi, nu mai aveaţi subiecte la zi!?” sute de mii de oameni s-au arătat interesaţi de scoaterea la lumină a sinistrului personaj.

M