Moldova încă nu a semnat nimic cu Bruxelles-ul, se vorbeşte cel mult de parafarea unor acorduri în noiembrie la Vilnius (şi asta doar dacă reuşim să menţinem stabilitatea politică), dar s-au şi mobilizat vârtos trompetele pro-estice care anunţă iminenţa unui dezastru naţional: mici şi neputincioşi cum suntem, profetizează ei, ne vom „topi“ în creuzetul european.

Retorica înfocată a acestor mercenari media este mai mult decât ridicolă, deoarece riscul, de fapt, de a rămâne în afara Europei este incomparabil mai mare decât posibilitatea de a ne integra rapid în Lumea Liberă. Avem de trecut proba unor exigenţe severe, ni se cere un efort naţional de auto-depăşire, pe care noi, basarabenii, nu l-am făcut niciodată în istorie, încât, iată, deja ne traversează frisoanele scepticismului, ne înghesuie palorile unei îndoieli metafizice: „da’ oare chiar ne trebuie asta“?

Se mizează pe naivitatea oamenilor, pe prejudecăţile lor, pe slaba lor informare. Propagandiştii pro-Est, care invadează talk-show-urile de la Chişinău, ne oblojesc cu „identitatea noastră ortodoxă comună“, dar nu suflă o vorbă despre lipsa drepturilor civice în Rusia, despre simulacrul de justiţie sub regimul Putin.

Nu discută, de exemplu, despre tragedia avocatului Magniţki, cel care a încercat să semnaleze autorităţilor de la Moscova o fraudă de proporţii din avutul public, comisă de funcţionari sus-puşi, şi a murit în închisoare în urma torturii şi a privaţiunilor îndurate – un caz de rezonanţă internaţională.

Nu auzim din partea „misionarilor“ Uniunii eurasiatice nimic despre fuga intelectualilor persecutaţi de poliţia lui Putin. Au părăsit ţara Kasparov, reputatul economist Gureev, iar faimosul jurnalist Pozner, cel care a încercat să obţină un tratament privilegiat contra unei atitudini mai „rezonabile“ faţă de Kremlin, scria recent pe blogul său că s-a săturat să-şi