Siderurgiștii din România fac cu greu față crizei economice prelungite, care a dus la scăderea cererii de oțel pe plan mondial. Peste 500 firme din sfera afacerilor cu produse siderurgice au intrat în insolvenţă în perioada 2009-2012. Nivelul mediu al cifrei de afaceri pe acest grup profesional a scăzut, faţă de 2008, cu circa 35%

România comunistă producea oţel cât Austria şi Suedia la un loc. Privatizările, dar mai ales cererea explozivă de pe piaţa internaţională a oţelului, au transformat siderurgia românească într-o afacere profitabilă. În urmă cu 7 - 8 ani, (mai ales) chinezii cumpărau cât oţel le cădea în mână, iar preţurile la anumite produse s-au dublat sau chiar triplat. Firmele siderurgice româneşti au beneficiat de conjunctura internaţională favorabilă. Dar marele câştig nu a venit atât din creşterea producţiei, cât mai ales din vânzarea produselor la preţuri mai mari. De exemplu, de la circa 150 de dolari/tonă în 2000, oţelul-beton a ajuns la un preţ mediu de 640 euro/tonă, în 2008. A venit criza şi a lovit piaţa imobiliară şi industria auto, adică pilonii care au dus la creşterea cererii de oţel, şi prețul acestui produs a scăzut până la jumătate (372 euro/tonă) din valoarea cu care se vindea în 2008.

Dar când economia scade, şi piaţa oţelului scade. În ultimii cinci ani, consumul aparent de produse siderurgice a scăzut cu 38%, de la 4,3 mil. tone în 2007, la 2,6 milioane tone, în 2012; importurile reprezintă 81% în totalul consumului (în primele zece luni din 2012, România a importat 2,012 milioane tone produse siderurgice finite, potrivit datelor Asociaţiei Române a Distribuitorilor de Metal (ARDIMET)). Livrările la intern ale producătorilor siderurgici din România nu depăşesc, anual, 450-500 de mii de tone.