Dumnezeu m-a frămîntat toată viaţa. Mărturisire a ateului Kirillov, în Demonii lui Dostoievski

Aşa cum observă cardinalul De Lubac în lucrarea sa Drama umanismului ateu, acceptarea lucidităţii îndrăzneţe a unor critici ateiste la adresa creştinismului nostru, cu mediocritatea, ipocrizia şi slăbiciunile lui, ne poate oferi temeiuri pentru o examinare matură a conştiinţei, cu condiţia ca inteligenţa noastră să ştie să discearnă critica îndreptăţită a ateilor de hula apostaziei care se îndreaptă înspre figura Celui Răstignit. Trebuie să recunoaştem cu umilinţă, alături de cardinalul De Lubac, că, pentru o mare parte dintre noi, creştinismul a devenit azi destul de „insipid“, iar pentru cei care pretind că îl practică din convingere, credinţa a luat de multe ori forma „devoţiunilor, ornamentelor şi consolărilor banale“ , care satisfac mai curînd spiritele „sectante“, lipsite – în cuvintele lui Kierkegaard – de curajul şi integritatea unui „cavaler al credinţei“.

Chiar dacă este nerealist să cerem de la toţi creştinii să practice „creştinismul eroic“ şi „viril“ care ar atrage admiraţia lui Nietzsche, filozoful ateu care deplînge tocmai pierderea austerităţii robuste şi pline de entuziasm a „creştinismului primar“, nu putem totuşi să nu constatăm că creştinismul nostru şi-a pierdut forţa de contagiune pe care o avea, după cele mai multe mărturii, creştinismul primilor creştini, ale căror feţe străluceau de o bucurie ce a fascinat elitele lumii păgîne. Creştinismul nostru a devenit edulcorat, „adaptat“ la slăbiciunile noastre. În loc ca noi să „ne adaptăm“ la spiritul vertical al creştinismului, în primul rînd prin ascultarea vie şi paradoxală a Cuvîntului Scripturii, nutrim aşteptarea ca el, creştinismul, să se remodeleze pe o orizontală imanentă, şi Isus să devină „unul de-al nostru“, fără transcendenţa Lui care ne incomodează.

@N_