O carte care ar fi trebuit să atragă pînă acum nu doar atenţia suporterilor epicului de extracţie echinoxistă, ci, la scară largă, a tuturor criticilor care conştientizează faptul că literatura română contemporană şchiopătează din ce în ce mai serios la capitolul romane bune şi bine construite este romanul semnat de Ovidiu Pecican, Arhitecturi mesianice, apărut în 2012 la editura bistriţeană Charmides. Prin ce anume ar fi trebuit să sară în ochi acest roman? Prin aspectele prin care orice roman zdravăn trebuie să convingă: coerenţă epică, personaje, proiecţie ontologică, ţinută stilistică, mecanismul naraţiunii, osatura tehnică.

Dotat în vîrful degetelor cu un instinct anglo-saxon al detaliului realist (orientat, adică, în mod vital pe aspectele complexităţii metamorfozelor morale din cadrul episoadelor istorice tratate), Ovidiu Pecican ne oferă un epic solid şi multifaţetat, avînd drept ax greu de strunitul regional novel, pe care, în opinia mea, scriitorul îl mînuieşte ireproşabil.

Aşadar, un roman regional. Un roman al Clujului, după cum îl etichetează Laszlo Alexandru. Numesc greu de strunit acest gen de roman, deoarece el necesită ceva mai mult decît fastuoasa descătuşare a talentului: el cere o cunoaştere istorico-socio-culturalo-politico-spirituală cvasiexhaustivă a spaţiului comunitar sau naţional radiografiat. Şi nu doar atît, ci şi capacitatea naratorului de a-şi preschimba propria substanţă cu rapiditate, de a schimba cît ai clipi rolurile, de a percepe, de pildă, fenomenele cînd prin prisma senzaţionalismului scormonitor al ziaristului, cînd prin acribia panoramică a istoricului, cînd precum un antropolog, cînd printr-un survol de polemist feroce.

Se spune, de obicei (nu la noi, ci pe alte planete literare, îndepărtate, mult prea îndepărtate), că romanele regionale au tendinţa de-a apărea atunci cînd înăuntrul unei tra