Din primăvara anului trecut, un subiect care a revenit periodic în mass-media a fost plagiatul. Cu predilecţie cel la nivel înalt, adică la rang de ministru sau chiar de prim-ministru! Subiectul a inflamat multă lume, dar a fost receptat mai mult sub latura politică decît ca fenomen de anvergură care afectează societatea românească, avînd consecinţe dezastruoase – pentru învăţămînt în special.
Fenomen cu vechime milenară, plagiatul a fost înţeles mult timp aproape numai ca plagiat literar, mai răspîndit decît am fi dispuşi să credem la prima vedere (1.) Acum însă, graţie Internetului, plagiatul tinde să capete caracter de masă, cu deosebire în lumea elevilor, a studenţilor, inclusiv în cea a masteranzilor şi doctoranzilor. Faptul este negat cu vehemenţă de cei în cauză cînd sînt „prinşi“, dar recunoscut cu nonşalanţă ulterior, cînd aceştia constată – nu fără o aumită stupoare – lipsa unor măsuri dacă nu punitive, măcar profilactice (2.)
În lumea universitară românească acuzele de plagiat nu au fost multe, în decursul timpului, dar cîteva au rămas cap de afiş multă vreme, iar ecourile unora nu s-au stins nici astăzi. Este vorba despre Titu Maiorescu, acuzat de împrumuturi în celebra sa Logică – manual aproape unic timp de cîteva decenii, în învăţămîntul nostru preuniversitar –, şi, mai aproape de noi, despre Nae Ionescu, incriminat şi el ca datornic al Evelynei Underhill, şi nu numai.
În cele ce urmează însă, mă voi referi la un fenomen mai puţin răspîndit – şi deci mai rar discutat –, şi anume cel de autoplagiat, considerat de unii mai puţin condamnabil, iar de alţii chiar exonerabil.
Este vorba despre autoplagiatul practicat cu tenacitate de către Anton I. Adămuţ, profesor la Universitatea „Alexandru Ion Cuza“ din Iaşi, conducător de doctorat de cîţiva ani buni, expert evaluator în Consiliul Naţional al Cercetăr
