Ciudat de mult au început să se asemene politica românească și fotbalul nostru! Fotbalul nostru, adică UTA, că de ea ne interesează, de fapt.
După decembrie 1989, România a părut în veșnica așteptare a acelui „ceva” care avea să ne transforme țara într-una mult mai bună. Viețile noastre ar fi trebuit să devină relaxate, precum ale oamenilor din țările pentru care alăturarea cu termenul „dezvoltate” presupune că exact așa stau lucrurile.
Muncești, ești plătit pentru asta, ai timpul tău liber, familie și ce mai vrei. S-au scurs două decenii de atunci, iar lumea asistă neputincioasă la avântul parveniților, al oamenilor cu tupeu, al îmbogățirii celor care fac afaceri ilicite, dovedite și trecute cu vederea. Politicienii – putere și opoziție laolaltă, cu roluri schimbate din când în când – ne arată pe hârtie cât de bine ne merge, ce mult au făcut ei în comparație cu ceilalți și câte vor face în continuare.
În realitate suntem praf. Trăim în țara în care averi au făcut, cu excepții foarte puține, cei din categoriile înșirate mai devreme. Cele mai multe salarii sunt mizerabile și acceptăm compromisuri într-una, doar ca să supraviețuim de la o lună la alta. Acel „ceva” nu s-a întâmplat niciodată. Probabil că nici nu avea cum, atâția ani de comunism au deformat complet gândirea românilor, conduși acum de reconvertiții de-atunci și de copiii lor.
Schimbând gri-ul orașelor noastre cu verdele gazonului de pe Francisc Neuman, trăim o stare de spirit asemănătoare. Ascultându-l pe Adrian Marțian, mergem în Champions League în câțiva ani, vin fotbaliști de la Ajaccio, iar banii reprezintă un simplu accesoriu.
În realitate, acea jumătate de milion de euro datorată diverselor părți e la fel de apăsătoare, prin tribunele de beton cresc buruieni, iar lotul a fost întărit pentru atacarea promovării cu fotbaliști de la echipe care au terminat sub chi
