Se spune că România e o ţară în care se fură la drumul mare. Expresia e puţin depăşită pentru că acum se fură nu numai la drum, ci şi la autostrada mare. Citim în presă (asta cei ce nu ştiu de la faţa locului) că pe Autostrada Soarelui se fură în draci. Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns tâlhăriile cu guler alb de pe timpul proiectării, contractării şi execuţiei , acum se sustrage la propriu tot ce se poate, garduri, balustrade, parapeţi. Pagubele au fost în ultimul an de 3 milioane de euro, plus 2 milioane pentru paza ineficientă. România europeană e o ţară bolnavă de furt, vandalizată de proprii cetăţeni, de la cei mici la marii politicieni. Ştim prea bine că asta e starea de fapt cu care suntem obişnuiţi, nu ne miră şi nu mai scandalizează pe nimeni cu adevărat. Acolo unde rămâne ceva neprăduit este anormalul care ne frapează; când ceva funcţionează pentru puţin timp banal de eficient, forţele nevăzute ale acestui pământ se ridică la lupta cea mare a devalizării. Suntem o naţiune blestemată să se saboteze singură şi să-şi fure sieşi căciula, atunci când nu stă cu ea în mână. Vrem drumuri, autostrăzi, utilităţi publice ca în lumea civilizată şi plătim greu pentru ele din banul public preţul umflat prin licitaţii trucate şi devize demne de lucrări în Alaska. Iar când le avem uităm că sunt ale noastre şi le furăm noi nouă înşine, le spargem şi distrugem cu frenezie, când sunt prea rezistente măcar o inimă săgetată de eterna Nutzy tot lăsăm pe acolo. Asta în timp ce tunăm şi fulgerăm împotriva hoţiei, care are întotdeauna chipul altora, noi fiind cinstiţi, gospodari şi cu grija lucrului bine făcut. Nu ne dă însă pace alter egoul nostru întunecat, cel ce ne face să dărâmăm azi ce am construit ieri, ca un etern Manole cu apucături de şantierist antedecembrist. În România, dacă o scândură atârnă ruptă de vânt dintr-un gard, poţi să fii sigur că în scurt timp cineva va