Iarna dintre ’84 și ’85 a fost una strașnică. La Cartea Românească se trăgeau obloanele cam în jurul Crăciunului, producția de carte fusese bătută și depășită. Lumea era preocupată în cel mai înalt grad cu procurarea mărfii – și ce monedă de schimb mai bună să găsești pentru portocale, ciocolată, carne, țigări ori whisky decît populara carte? Așa că, de la Florin Georgescu, librarul principal, trecînd pe la Savu Dumitrescu, șoferul, nea Costel, fochistul, toată lumea venea cu bonuri și ridica pachete dolofane care-și așteptau traficanții la colțul stră zii. Iar traficanții puneau și ei la bătaie marfa jinduită. Era un schimb echitabil. Depozitul peste care domneam putea rivaliza, în ochii oricărui român, cu peștera lui Ali Baba.

În ultimele zile înaintea Revelionului trăgeam obloanele și ne așezam obosiți în jurul focului. Pe aragazul meu portabil se învolbura vinul fiert și se agita țuica fiartă. Apoi, în ultima zi, încuiam, ne număram banii, ne trăgeam căciulile pe frunte, ne uram cele bune și plecam. Așa s-a întîmplat și atunci. Numai nea Costel rămînea la datorie, să supravegheze cazanul. Ei bine, în acea iarnă, pe fochist la lovit dragostea. A uitat să scoată apa din instalație. Revelionul a venit și s-a dus într-un ger strașnic. Cînd ne-am întors, Cartea Românească era scufundată în frig. Crăpaseră toate caloriferele. Tacticos, mi-am aprins aragazul și am pus vinul pe foc. Două luni, la mine, în depozit, s-a perindat toată editura și, ca un făcut, fiecare redactor, corector sau șef avea la el o sticlă. Nea Costel, vinovatul, s-a scos. El făcea rost de butelii

Iarna dintre ’84 și ’85 a fost una strașnică. La Cartea Românească se trăgeau obloanele cam în jurul Crăciunului, producția de carte fusese bătută și depășită. Lumea era preocupată în cel mai înalt grad cu procurarea mărfii – și ce monedă de schimb mai bună să găsești pentru portoca