După ce că n-am dormit bine, nici nu ştiu de ce să mă mai scol.
E cinci după-amiază, am lăsat cartea din mână, stau întins pe pat şi îmi port inutilitatea la rever. De ascuns, n-am ascuns-o niciodată, dar ea avea tot felul de nume – elev, student, profesor, autor şi altele, colateralele lor –, încât nu se prea vedea. Aşteptam să vină vremea nu să n-o ascund; s-o arborez.
T îmi povesteşte cum în familia Sandei toţi cei cinci copii au picurat la pian, când le-a venit rândul, Eine kleine Nachtmusik. N-am ajuns până acolo. Cu degetele boante, şi năzuinţa la cota zero, m-am oprit la „Czerny împreună, mai departe separat. Tot să înveţi mai bine. Nu ştii deloc!”. Ceea ce mă face să-mi spun că mă cam bârfesc tot vorbind de mediocritate. E ceva mai mult, ceva aproape mistic. Un soi de handicap. Prea se adună multe: îndemânare tehnică, ţinere de minte, învăţat limbi, ştiinţele exacte, filozofia analitică, orice fel de idee de la un nivel în sus…
Şi, à propos. Citesc cartea unui autor despre care nu-mi dau seama dacă e de o adâncime care îmi scapă sau de subtilitatea unui impostor.
Telefon insolit de la o persoană din prima linie a literaturii de azi, cu care m-am încrucişat poate în două rânduri şi am schimbat, poate, câte un cuvânt. E genul care-mi place, cum repede constat. Complet aiurită, spunând numai la ce nu te aştepţi, făcându-te să simţi cu câtă gratuitate trăieşte, cât de aerian. Ce-i drept, şi cât de tensionat. Din această ultimă cauză, e tipul de om căruia nu ştiu ce să-i spun.
Marta Petreu a publicat frumosul poem trimis mie, în ‘87, de Florin Mugur, cu versul dureros al unui om sensibil, cald şi, de frică, dintr-o nelinişte ancestrală, redactor necruţător: „Dragul meu prieten care mă deteşti”.
Mircea Mihăieş: „Paradoxul face ca Faulkner să fie citit în continuare – mai ales în universită
