Cu exact o săptămână în urmă, s-a încheiat cea de a 100-a ediţie a Turului Franţei. Cu un uriaş şi neobişnuit spectacol de lumini pe Arcul de Triumf. Şi după o ultimă etapă, Versailles-Paris, care ar putea fi considerată, cum o să vedeţi, ca fiind hors concours. Mai sunt şi alte câteva particularităţi ale ediţiei jubiliare, despre care va fi vorba mai încolo. Dar să începem cu începutul.
Spectrul dopajului
Urmăresc la televizor cea mai importantă competiţie de ciclism pe şosea cam de pe când televiziunea română ne-a oferit această şansă. Nu-mi cereţi anul precis. Înainte, citeam despre ea în ziarul de sport. Tot la televizor o urmăresc de când mă aflu în Franţa. Dar nu ratez nici un număr din „L’Equipe“, în care câteva pagini sunt consacrate zilnic competiţiei. Aşa că mă declar, fără modestia de rigoare, un om informat. Şi un fan al Turului Franţei: până când, vai!, a fost descalificat Lance Armstrong, septuplul câştigător, pentru dopaj. Mai fuseseră cazuri, dar nici unul atât de îngrozitor.
La dopajul ca atare, s-au adăugat denegaţiile repetate ale americanului şi, apoi, modul scandalos în care şi-a recunoscut vina. Cum să arunci cu noroi în Merkx, Hinault, Indurain, cvintupli câştigători ai Turului, afirmând că o competiţie de dificultatea acestuia nu se poate câştiga decât dacă te dopezi? Fausto Coppi sau Anquetil nu mai sunt, ei, în viaţă ca să-i explice lui Armstrong că pe vremea lor nici nu se auzise de dopaj.
Mărturisesc că m-am uitat ani de zile la televizor în luna iulie, când avea loc Turul, de dragul lui Armstrong. Am scris despre el. Am şi fost invitat în studioul Eurosport de la Bucureşti ca să-mi dau cu părerea despre marele campion. Nebun ca toţi fanii, ce mai vreţi! Ca pe urmă să descopăr că dragul de el se dopa sistematic. Dacă nu aş fi avut şi un alt motiv de interes – posibilitatea de a „călători“ în Franţa, în locuri unde n
