Ieri. Când toate păreau mai uşoare, când nostalgiile se aruncau în faţa noastră ca nişte petale de floare interzisă, când ni se cuibăreau în cenuşa lacrimii cele mai frumoase nuanţe ale anotimpului, când vârstele nu ne deocheau aproape deloc povestea, când, oricum, aveam la dispoziţie un viitor şi trei descântece pentru a repara eventuale nereguli, când noi credeam fără ezitare în veştile bune ferite de coşmarul acelei ultime despărţiri, când ploaia ne ţinea isonul, recitând bezmetic dincolo de fereastră o poezie mai lungă decât distanţele care ni se agaţă acum de trup, când reuşiserăm să aducem în prim-plan, fără să ne facem de râs, acele silabe care reprezentau, într-adevăr, ceea ce era important, ceea ce părea important, când telefoanele nu aveau semnal decât în incinta draperiilor trase pe jumătate, când nu ne părea rău să recunoaştem că suntem doar o regie bine scoasă din context, o regie rostită cu jumătate de glas şi cu jumătate de lacrimă care, totuşi, face faţă actelor neoficiale mai bine ca oricare dintre realităţile care concurează pentru un top care încă nu s-a alcătuit, când zgomotele de pas întrerupt din prudenţă acompaniau ca o vioară surdă intensitatea privirilor furate şi ale vorbelor nespuse, când ne era destul nimicul pe care-l cerşeam aducându-ne aminte de vremurile în care aveam totul, când nu se ţinea cont de cifre, procente şi măşti, cel puţin nu şi în perimetrul pe care stabiliserăm să poposim pentru totdeauna, când ne scriam scrisori şi furam din sertarul de jos un singur timbru pentru toate plicurile albe dintre braţele noastre, ca să fim siguri că suntem eterni, că noi doi n-avem nevoie de adresă ca să ne găsim, că noi doi nici măcar n-avem la dispoziţie coordonate geografice suficient de complexe cât să ne ţină în frâu zbuciumul. Ieri. Abia aştept să fie ieri.
Ieri. Când toate păreau mai uşoare, când nostalgiile se aruncau în f