India a evoluat în primul meci oficial din istorie cu un singur jucător cu ghete. Jambierele erau tăiate, degetele gîdilau iarba la Olimpiada de la Londra, în 1948
Vestiar. Bănci. Iz de vasodilatator. Tricouri, şorturi, jambiere. Vorbeşte antrenorul, Balaidas Chatterjee: “Am primit o telegramă de la Primul Ministru, Jawaharlal Nehru. Zice că are mare încredere în noi şi ne urează succes”. Toţi stau în picioare, capetele plecate.
Doi paşi mai la dreapta. Tot vestiar. Glăsuieşte arbitrul, suedezul Gunnar Dahlner: “Domnilor, aşa ceva nu pot accepta! Este o competiţie oficială, e imaginea noastră în joc”. Încearcă un dialog cu oficialii Olimpiadei de la Londra. E 31 iulie 1948, vreo trei ferchezuiţi se roagă de el să-i lase pe cei din echipa Indiei să evolueze desculţi!
Cu jambierele tăiate!
Ăsta-i motivul pentru care, în prima încăpere descrisă, enumerarea se opreşte la jambiere. Unde-s ghetele? Nu-s! Sportul ăsta şmecher a apărut prin India pe la 1889, dar, pînă în 1937, n-au avut parte de Federaţie. În ’48, cu cîteva luni înainte de JO, băieţii fuseseră recunoscuţi, oficial. Independenţa era, şi ea, în pamperşi, aşa că trupa trebuia să dea cît mai bine. În patria-mumă, un nebun îl ucisese pe Părintele Naţiei, Mahatma Gandhi, la începutul anului, aşa că nimănui nu-i stătea mintea la fotbal. Pînă atunci, indienii nu evoluaseră, niciodată, în afara Asiei. Chatterjee se pusese pe căutat, adunase 18 flăcăi şi plecase cu ei să cucerească lumea. Se încălziseră cu nişte poliţişti, nişte trupe născute ad-hoc, dar echipa nu arăta rău.
“Căpitanul” cu ghete cu crampoane
Pe 31 iulie urma debutul la JO, contra Franţei, pe “Cricklefield Stadium”, în faţa a 17.000 de spectatori. Dar “zbirul” de suedez nici nu voia să audă. Bătăi în uşă, engleză impecabilă. “Domnule, sînt Sailen Manna, căpitanul echipei. Am ceva experienţă de profesionist. Sînt s
