Previzibil, aventura diaristică a poetei Maria-Elena Cuşnir, începută sfielnic, continuă. Visătoare, însingurată şi îngândurată, de propulsie romanţioasă, ea locuieşte între „hotarele himerelor”. Iar Jurnalul, ţinut cu mari pauze, este o eliberare din strâmtoarea nimicurilor cotidiene.
O pagină scrisă, adunând uimiri şi înfrângeri, concentrând emoţii adolescentine, ajută la limpezirea sufletului, împărtăşindu-ne adevăruri „desferecate” pe măsură ce anii „s-au subţiat” şi raiul copilăriei, inevitabil, s-a îndepărtat. Diarista rătăceşte în tunelul singurătăţii şi încearcă să-şi lămurească „socotelile cu viaţa”. Cum sinele, aflăm, e totuna cu periplul spre origini, firesc ca „sclava timpului” să ne invite în „valea ascunsă a copilăriei”. Fire tainice o leagă de oaza maramureşeană şi frânturi de viaţă sunt depănate sub acest cer inegalabil, reverberând, sub povara amintirilor, dureros-nostalgic.
La altă vârstă, fascinată de spectacolul naturii şi de poezia ei diafană, simte chemarea vieţii, explozia sevelor tinere şi gustă întremătoarea lumină a cărţilor, rivalizând cu minunile coloristice ale templului naturist, îmbiind la frăţietate şi seninătate. Nu trebuie să uităm că invitaţia la dialog, lansată de acest jurnal (ajuns, iată, la al treilea volum), aparţine unei poete.
Cei care s-au apropiat de poezia Mariei-Elena Cuşnir, de recunoscută fastuozitate metaforică, râvnind a ancora la himericul mal al idealităţii, vor trebui să ia notă de o precizare pe care autoarea însăşi o lansa explicit: poemul ar fi „dialogul dintre pământ şi cer”, oferind „simfonia metaforelor”. Având la îndemână această cheie hermeneutică înţelegem năzuinţa de a percepe poemul „ca lumină pură”. Totuşi, la vârsta recapitulărilor nostalgice, poeta nu creează într-un laborator aseptic. Ea pândeşte „cuvinte stelare” şi tăcerea viselor, râvneşte – inundată de tristeţi irepresibil