Pe 2 august am fost în vizită la Auschwitz. Acum 60 de ani, 378 de copii romi s-au născut, au trăit şi au murit în lagăr, fără să fi văzut vreodată lumea. Nu se va scrie niciodată suficient, nu se va putea spune niciodată totul despre asta.
Ieri am fost în prima mea vizită la Auschwitz. Am fost acolo pentru comemorarea lichidării Zigeunerlager, cu mai bine de 400 de tineri romi şi ne-romi din reţeaua Ternype, din aproape toate ţările Europei.
Am intrat pe sub literele de fier Arbeit macht frei cu siguranţa unuia care a lucrat timp de 4 ani pentru Institutul pentru Studierea Holocaustului din România Elie Wiesel, care a văzut multe documente, fotografii, cărti, filme despre ceea ce s-a întâmplat în cel de-al doilea război mondial. Am cunoscut supravieţuitori romi şi evrei din Transnistria şi le-am auzit poveştile. Nu credeam, de aceea, că mă mai poate impresiona ceva.
Dar m-am înşelat. Ruinele camerelor de gazare mi-au părut nişte grămezi de cărămidă, reci şi mute. Însă munţii de pantofi, valizele cu numele şi vârsta internaţilor, periuţele de dinţi, hainele, fotografiile cu evreii, romii şi polonezii de la Auschwitz, înşirate pe coridoare, toate aceste sute de mii de obiecte - tot atâtea vieţi pierdute - nu au cum să nu te mişte.
Simţi presiunea şi apăsarea doar la o simplă plimbare prin lagăr, prin soarele verii şi praful aleilor, printre pereţii de cărămidă, având în jur kilometri de sârmă ghimpată pusă pe stâlpi de beton de peste 3 metri. Dar cum trebuie să fi fost acolo în anii în care ofiţerii SS, foamea, frigul, mizeria, violenţa, moartea, făceau parte din cotidian? Cum trebuie să fi fost să dormi extenuat de munca forţată, înghesuit într-un pat îngust, pe o mână de paie putrezite, cu alţi doi-trei necunoscuţi colegi de suferinţă, într-o cameră mirosind a pişat, transpiraţie, boală?
10 wc-uri la 7 – 800 de oameni. 9 metri pătraţi d
