Nu e nimic "romantic" în romantismul feminin. E doar, puţin cosmetizată, dorinţa lor de a nu fi violate şi de a fi apărate împotriva potenţialilor violatori.
Lucrurile simple sunt deziluzionante. Aceasta este marea lor calitate: că nu îţi mai permit să te iluzionezi, să te minţi - şi astfel să îi minţi pe alţii. Voi vorbi aici despre iubire în modul cel mai simplu, mai deziluzionant de care sunt capabil. Subiectul însuşi mi-o cere.
Voi începe cu forma cea mai des întâlnită a iubirii: cu iubirea sinceră. Sigur, iubirea sinceră nu este neapărat şi întotdeauna cea mai răspândită. Romanticii - din orice timp şi din orice loc - sunt cei care o răspândesc: este crezul lor. Dar e suficient ca într-o anumită epocă sau într-un anumit loc să existe un singur romantic pentru ca iubirea aceasta sinceră să cuprindă toate inimile - cel puţin ca ideal, dacă nu ca realizare.
Burghezul - din orice timp şi din orice loc - începe să îşi facă procese de conştiinţă. El e un om cinstit: îşi iubeşte sotia, dar descoperă brusc că o face într-un mod cam meschin, cam “burghez". Conservatorul - din orice timp şi din orice loc - fie devine mistic (ideile sale despre nobleţe aproape că îl obligă la asta), fie devine rece, glacial, imagine în oglindă a torentului de lavă care se răspândeşte în jurul său. Iar femeile, ele cu toate oftează, extaziate şi deznădăjduite. În fine, Prinţul lor a sosit, călare pe calul său alb. E aşadar vremea ca ele să capituleze, să se lase răpite.
Deşi nu face obiectul acestui studiu, poate că ar merita să discutăm puţin despre romantismul feminin. Sunt unii care susţin că acest romantism e dovada clară a faptului că femeile visează, în secret, să fie violate. Eu cred că lucrurile stau tocmai pe dos. Mii de ani, femeile au fost sistematic violate. Ele au fost proprietatea tuturor stăpânilor: a şefilor de trib, a cuceritorilor, a nobililor şi a
