Aveai 18 ani și deja mă obișnuisem că nu mai am ce să-ți fac. Bănuiam din primăvara aia turbată cînd taică-tu ți-a pus fularul la gît și se mîndrea prin fața blocului că știi să pocești Dulca, Iencsi, Lupu, Tîrțău…
Bănuiam că vine ziua cînd Rapid o să-mi ia mai mult decît după-amiezele bărbatului și o să treacă senin boala asta spre tine. Dar am zis că tu vei fi fericit și eu nu, iar asta nu e tocmai neobișnuit în lumea noastră.
Cînd m-ați păcălit și în loc să mergi la meditații ajungeai la stadion, am înghițit și am plîns în bucătăria înroșită de borșuri și lacrimi. Cum sîntem noi, mamele, am ajuns pînă la urmă să-ți spăl tricourile și să-ți curăț ghetele, să le aranjez în dulap ca și cum erau uniforma pentru salvarea lumii. Nopți întregi alb-vișiniul ăsta m-a urmărit și să nu crezi că-s nebună. Nu veneam la meciuri, dar nimic nu m-a înfricoșat mai mult în anii din urmă decît apărătorile tale: cum să știu că în ele stau oasele băiatului meu în care izbesc unii de-ți duduie carnea și sufletul?
Te-am văzut rareori zîmbind, de fapt am început să te văd rareori. Mă plimbam seara pe lîngă Giulești și mă uitam cu ciudă: cum Dumnezeu iubește copilul meu sărăcia asta de stadion care stă să cadă? Cum să fie bogat patronul ăsta al lui cînd pe-aici miroase a putregai?
Am stat lîngă tine cu amărăciunea că l-au adus pe Peseiro, cu toți străinii lui, iar șansa ta să prinzi un joc la echipa mare se amînă. Am înghițit în sec atunci cînd de sărăcie v-au băgat în seamă și am ajuns să plîng iar, a mia oară, cînd am auzit într-o seară, cu geamul deschis în aceeași bucătărie, că peluzele te strigă. Pentru că dincolo de primele care nu veneau niciodată, mai presus de toanele antrenorilor și de șansa nu-știu-cărui transfer, eu am fost mama ta și am ajuns mama unui fotbalist rapidist.
Dar cum am obosit să te fac să renunți, acum am obosit să sufăr pentru Rapid
