Am fost în Cuba, în aprilie. Capitalismul se luptă, încă discret, să ia locul socialismului. Găsiţi în rândurile următoare cronica acestui război

Cuba începe cu tulburarea liniştii sufleteşti. Sunt în adevăratul centru al Havanei, nu în cel vechi, turistic, dar parcă am schimbat secolul, dacă nu pământul. Sunt înconjurat de o sărăcie ca de ghetou. Aceasta era cândva, înainte de Revoluţia socialistă, perla Caraibelor, aici era cândva atâta lux şi atâta opulenţă, încât Havana, preferată şi de un comunist atât de consecvent ca Hemingway Parisului, ajunsese obscenă.

Dar acum, clădirile stau să se prăbuşească, sunt sumbre, înspăimântătoare, deşi par cochete şi la ceasul acesta din seară când s-au drapat într-o lumină aproape mediteraneeană. Oamenii însă sunt drepţi. Cubanezii sunt – acesta este cuvântul corect – incredibili. Cum rezistă? Rândurile următoare încearcă să explice un miracol, care, totuşi, stă să se sfârşească. De ce?

De ce se bărbieresc cubanezii în oraş

E dimineaţă pe strada Animas. Mă uit, prin fereastra prăfuită, la un bărbier. Clientul are gâtul lung, acoperit de o spumă care se vede că e mai degrabă săpun îndoit cu apă. Bărbierul îl parcurge de jos în sus, dintr-o singură mişcare, cumva din încheietură. Aştept să văd o picătură de sânge, dar nu curge niciuna, briciul e clătit cu o apă oarecum murdară, însă reuşeşte să strălucească – imaculat. Bărbierul se ocupă acum de perciunii omului. Se râde mult înăuntru. Se aşteaptă la coadă, dar se râde de se cutremură capetele pămătufurilor de proastă calitate, prematur atinse de calviţie.

Clienţii sunt tineri, tineri-antilopă, ca în cărţile lui Yasushi Inoue, zvelţi, cu danturi perfecte, mai degrabă negri decât albi. De ce sunt cozi la bărbieri? Ce îi ţine pe bărbaţii aceştia împreună? Mă izbeşte aparenta lor prietenie. A reuşit comunismul să creeze, măcar aici, un om nou care să nu