E posibilă, nu e chiar ilegală şi poate fi ultima salvare. Chiar ultima. Totuşi, este şi morală? Prelevarea post-mortem de spermă încă declanşează fecunde dezbateri în rândul bioeticienilor, al medicilor şi al legiuitorilor din România. E bine, e rău?
Luna martie 1997. O femeie din SUA de aproape 30 de ani rămâne văduvă, după ce soţul ei suferă o reacţie alergică puternică, face şoc anafilactic şi moare. Dărâmată că a rămas singură, femeia se gândeşte că singura alinare pentru ea în aceste momente ar fi să fi avut copii. Cât timp a trăit soţul ei, planurile erau să mai aştepte.Totuşi, medicii i-au spus femeii că nici după decesul soţului nu este prea târziu să conceapă un copil. Zis şi făcut. Într-un interval de 48 de ore de la moartea soţului, medicii au prelevat lichid seminal din testicule şi le-au păstrat la congelator până ce soţia avea să fie pregătită să rămână însărcinată.
Tehnica de prelevare post-mortem a spermei nu era o noutate în Statele Unite ale Americii. De altfel, procedura a fost realizată pentru prima oară în 1980 de către medicul Cappy Rothman, specialist în infertilitatea masculină, din Los Angeles. Acelaşi medic a realizat şi recoltarea spermei, fertilizarea şi implantarea embrionului în cazul femeii de aproape 30 de ani (care nu a vrut să-şi dezvăluie identitatea).
La 15 luni de la decesul soţului, sperma a fost utilizată pentru a fertiliza ovulele soţiei, iar unul dintre embrionii implantaţi „s-a prins“, iar femeia a rămas însărcinată.
„Fac asta pentru ca familia să capete speranţă şi să se simtă măcar puţin mai bine“, explica medicul Cappy Rothman, într-un interviu acordat Associated Press în 1998 (articolul se numeşte „Woman Pregnant by Sperm from Corpse“).
O statistică americană arăta că în intervalul 1980-iulie 1995 au fost realizate 82 de recoltări post-mortem de spermă în 40 de centre din SUA. În majoritatea
