Într-o conferinţă recentă, la BNR, a fost prezentat un grafic al ratei de creştere a preţurilor incluse în indicele CORE2. Acest indice al preţurilor de consum exclude din IPC preţurile administrate (ex. energie) şi pe cele etichetate drept „volatile“ de BNR (legume, fructe, oua, combustibili). Pe întelesul tuturor, BNR spune că deciziile de politică monetară influneţează direct doar preţurile incluse în CORE2, iar scăderea indicelui după 2009 a fost prezentată ca un succes al băncii centrale, deşi IPC, indicele ţintit de fapt de BNR, a rămas mult mai volatil. În realitate, bineînţeles, lucrurile sunt diferite. Deşi evoluţia preţurilor incluse în CORE2 e importantă, ţinta băncii centrale e dată de evoluţia tuturor preţurilor incluse în IPC. Or, privind evoluţia acestui indice, banca centrală a avut o performanţă dezamăgitoare pentru toată perioada de regim de ţintire a inflaţiei. Iar costul nu e doar unul de imagine pentru BNR.

Inflaţia IPC mai mare decât ţinta reprezintă un cost real pentru societate.

Câteva exemple: salariile din sectorul public sunt indexate cu rata inflaţiei, la fel şi taxele locale, cheltuielile publice sunt indexate cu deflatorul care depinde de rata inflaţiei şi chiar cea mai recentă creştere de accize e justificată ca o ajustare pentru rata de inflaţie. Astfel, dacă BNR îşi făcea treaba şi inflaţia măsurată de IPC era în ţintă sau chair mai mică, aceste creşteri de taxe şi cheltuieli publice ar fi fost mai mici. Dacă dorea cu adevarăt, banca centrală putea să reducă inflaţia măsurata de IPC până la ţintă sau chiar mai jos. Din păcate, nu există niciun cost real pentru BNR sau pentru cei care implementează politica BNR atunci când rateaza ţintele. Fără „frica“ acestui cost - în economia privată e vorba de concediere sau faliment - nu există niciun interes pentru îndeplinirea unui mandat, chiar dacă vine de la Parlament.