Biata Italie! Cum s-a putut ajunge aici? Cum poate fi o ţară adusă de politicienii săi pe marginea prăpastiei? Condamnarea definitivă a lui Silvio Berlusconi pentru fraudă fiscală în afacerea Mediaset la patru ani de închisoare cu executare (din care, datorită vârstei - care nu-l împiedică însă să se manifeste în politică - doar la un an de arest la domiciliu) a readus în atenţia opiniei publice internaţionale fragilitatea guvernării în Italia. Reformele care au fost realizate acum două decenii cu ocazia scandalului Mâinilor curate nu au reuşit să dea Italiei un regim politic solid. Stabilitatea politică italiană de după 1994 a fost doar o iluzie. Sigur, guvernele au rezistat la guvernare mult, dar cu ce preţ! Nu doar că "boala" a rămas, dar situaţia s-a înrăutăţit. Într-o astfel de situaţie, declaraţiile de duminică 4 august ("Italia riscă într-adevăr o formă de război civil"), ale lui Sandro Bondi (politician ce şi-a început cariera politică în mişcarea comunistă dar care a devenit berlusconian şi este unul din coordonatorii partidului lui Berlusconi, Poporul Libertăţii), nu au cum să surprindă. Chiar dacă ar fi un joc discursiv, o astfel de afirmaţie demonstrează cât de mult poate decădea politica acolo unde personalizarea excesivă distruge instinctele democratice iar cultul şefului ţine loc de ideologie. În România am făcut deja experienţa consecinţelor devastatoare ale personalizării, dar aveam scuza că nu avem o tradiţie democratică. Italia, ţară fondatoare a Uniunii Europene, demonstrează însă că nici aproape şapte decenii de democraţie parlamentară nu sunt suficiente dacă politicienii nu sunt responsabili.

Dacă pentru unii Italia a făcut un pas serios în consolidarea statului de drept, evoluţia evenimentelor nu este deloc încurajatoare. Imediat după anunţarea sentinţei în La Repubblica de vineri 2 august, Ezio Mauro, redactorul şef al cotidianului roma