În fiecare an, aproape în fiecare an, în această perioadă a verii scriu despre mare. Se întâmplă așa și nu-mi pare rău că îmi repet gândurile, că mă pun din nou la încercare, an de an, ca să văd cum mi se întipărește infinitul în gând de această dată, cum mi se întoarce acum albastrul în vârste și în așteptări.

Ar fi simplu de vorbit despre mare, dacă nu te-ar copleși cu fiecare dintre strălucirile ei și, în același timp, cu imensitatea pe care o duce pe pleoape și-n trăire. Ar fi ușor să descriem peisaje și să ne lăsăm furați de cuvinte complicate cu înțelesuri întotdeauna simple, dacă nu am simți, în dimineața de dinaintea despărțirii, că, totuși, singura care ne ține partea și care ne înțelege până la capăt tristețea este ea, tocmai ea, marea aceasta a tuturor și a nimănui, pe care am primit-o de-a gata în povestea noastră, o mare cu care ne-am trezit, brusc, în fața ochilor și-n fața pașilor acestora ezitanți, tot mai ezitanți, către ce trebuia să semene a fericire.

În fiecare an, în această perioadă a verii scriu despre mare. Dar, parcă, nu m-am mai simțit niciodată atât de mică, atât de neajutorată ca acum, într-o banală dimineață de final de săptămână, când dincolo de fereastra mea se zbate nemărginirea, lăsându-mă întotdeauna mult prea în urmă. Aud voci de copii țipând dintre valurile nici prea mari, nici prea mici, aud voci de adulți acompaniind paleta de tonuri de afară. Aud o muzică, destul de tare, probabil de la cea mai îndrăzneață terasă din zonă. Și, aproape în contrast, aud o liniște mult prea mare în camera în care mă aflu, de parcă aici ar fi totul deja sub apă, de parcă marea ar fi intrat pe ușă și ar fi anulat totul, inclusiv speranță că, dacă nu mâine, măcar iarna viitoare, o să fie bine.

Ar fi simplu de scris despre mare, dacă nu ai vedea-o atât de aproape, dacă sentimentul neputinței nu ar deveni colpleșitor, în