De mai bine de două luni este în vigoare o nouă lege a retrocedărilor imobilelor naţionalizate. De ce a mai fost nevoie de una, a şasea, după cele din 1991 (a fondului funciar), 1997 (modificarea şi completarea Legii fondului funciar din 1991), 2000 (Legea "Lupu"), 2001 (privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) şi 2005 (privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei) plus încă cel puţin două ordonanţe pe aceeaşi temă? Cel mai probabil, pentru întărirea incoerenţei guvernamentale, indiferent în ce culoare politică erau vopsite cabinetele ultimilor 23 de ani. Trebuie remarcată, în ultima lege, cea emisă în mai anul acesta, apariţia în premieră absolută a unor termene precise de rezolvare a cererilor, sub ameninţarea unor sancţiuni mai mult sau mai puţin pecuniare. Însă, până la punerea în practică a acestor termene, legea, care conţine un capitol întreg intitulat în mod cinic "Măsuri privind urgentarea soluţionării cererilor de retrocedare", a suspendat absolut toate procedurile, de la reconstituirea dreptului de proprietate şi până la emiterea titlurilor. Inactivitatea comisiilor, a oficiilor de cadastru şi a prefecţilor în acest caz se întinde, menţionează legea, pe o perioadă de 180 de zile. Dar acest termen se încheie taman în pragul anului electoral 2014, în care se vor alege 30 de europarlamentari şi un preşedinte. Cum în anii cu alegeri nimic nu progresează, n-ar trebui să ne mire dacă perioada de inactivitate va fi prelungită. De altfel, însăşi legea în cauză a întârziat într-un mod nepermis să intre efectiv în vigoare: Monitorul Oficial a publicat normele de aplicare abia pe 29 iunie, adică abia după 43 de zile după apariţia legii - în care se specifica clar că aceste norme trebuia să fie emise în cel mult 15 zile.

Toate revendicările trebuie să fie soluţionate până la