Am stat de vorbă, şi înainte şi după decembrie ‘89, cu foşti deţinuţi politici. Unul dintre ei, tata, mi-a povestit despre ceea ce păţeau alţii, colegi de celulă cu el, dar evita să-mi spună ce i s-a întîmplat lui în închisoare. Mi-a zis că a fost băgat în seiful Băncii din Constanţa, asta era tortura sufocării lente pe care o născocise şeful Securităţii pe regiune, că a fumat o rogojină într-una dintre puşcăriile în care a stat, motiv pentru care a băgat la carceră pentru distrugerea bunurilor statului, dar pînă a murit, în 1983, a evitat să intre în amănunte despre bătăile pe care le-a încasat în puşcărie. Mi-a vorbit despre ele, după 1989, un alt fost deţinut, doctor, care fusese coleg de celulă cu tata. „Nu erau doar înfiorător de dureroase. Cu bătăile astea încercau să te facă neom. Să-ţi lichideze demnitatea şi sentimentele şi să te facă să te dispreţuieşti, ca bărbat.” Cei care rezistau la bătaia la tălpi şi la bătaia peste rinichi erau chinuiţi la cap, în timp ce li se spunea că vor uita şi cum îi cheamă după ce li se vor aplica toate pedepsele prevăzute. Din cîte ştiu, foştii deţinuţi politici au depus plîngeri în justiţie împotriva celor care-i torturaseră. Nu s-au ales cu nimic de pe urma lor, în schimb au început să apară dosare de informator pe numele unora dintre ei. Tata mi-a povestit că după ce a fost eliberat a fost invitat lunar la Securitate să spună ce mai face şi cu cine se mai întîlneşte. Era urmărit fiindcă se aflase că fusese şeful TUNŢ-ului din Politehnica din Bucureşti. L-am văzut zilele astea pe fostul comandant al puşcăriei de la Rîmnicu-Sărat. Îl ştiam după nume, Vişinescu, nu de la tata, ci de la alţi colegi ai lui de inchisoare care trecuseră prin pumnii acestui Vişinescu. Cînd l-am văzut că mai şi sare să dea cu pumnul, trebuie să recunosc că am regretat că n-a fost nimeni în faţa lui care să dea cu el de pămînt. Fiindcă de