Aş fi putut să scriu o poveste minunată despre Rapid. Încărcată de simboluri, udată cu lacrimi, zvântată pe sârma din gura potcoavei, unde-şi întindea Rică chiloţii la uscat, după antrenament, în adierea luminii, când se ridica soarele peste tribuna-ntâi.
Aş fi putut fi atent la echilibru: cât suflet, câtă poantă, câtă aroganţă, câtă autoironie bag în poveste. Să nu fie prea multă sare; nici prea puţin piper. Să fie ca la un deget de „patină”, fum de cărbune, abur încins, o „tornadă vişinie”, paşi sacadaţi de crampoane alergând peste traversele liniilor, prin dosul tribunei a doua, urmaţi de înjurăturile suporterilor aduşi la disperare; meşe de păr smulse din cap, zburând peste tribune, la fiecare gol încasat odată cu obştescul sfârşit al ultimei secunde; oftatul peluzei; leşinul colectiv al galeriei, în noaptea de poveste a finalei de Cupă cu Jiul lui nea Titi Teaşcă.
Să vin cu argumente precum Baratky, Auer, Vintilă, Rafinschi, Sipoş, Bazil Marian Filote, Andrei Rădulescu, Miky Mihăilescu, Dumitriu II, Ion Ionescu, Năsturescu, Liţă Dumitru, Răducanu, Neagu, Rada, Nico, Pancu, în sprijinul conceptului de „fotbal poezie”, de „fotbal spectacol”.
Să mai argumentez, în favoarea ideii de „fotbal antisistem”, cu rejucarea semifinalei de Cupă, cu Venus, în 1938, ordonată de ministrul de Interne şi vicepreşedinte al FRF, general Gabriel Marinescu, după ce dăduse ordin să fie arestaţi patru dintre „fachirii” Rapidului.
Sau cu ordinul de expulzarea în „B”, în ziua în care Ceauşescu n-a mai suportat scandările ironice ale tribunei la adresa sa, într-o vreme în care Steaua era supervizată de Valentin Ceauşescu, Dinamo de toţi şefii Internelor, iar Scorniceştiul şi Victoria, de ofiţerul de miliţie Mitică Dragomir.
Aş fi putut, la fel de bine, să continui povestea Rapidului din locul în care a lăsat-o nea Vanea Chirilă, tatăl lui Ionuţ – omul n