Cea mai tristă vacanţă de vară: orfanii uitaţi în Centrul de Plasament Bucium privesc pe geam la lumea de afară. Mihai are 12 ani, e din Constanţa şi părinţii nu l-au luat acasă în vacanţă. Spune că supraveghetoarele îl îngrijesc bine, dar “fraţii” mai mari din orfelinat îl chinuie şi-l bat. “Mă fac țambal, mi-au rupt degetul, mă mânjesc pe faţă, aşa sunt ei, răi”, spune, amărât, băiatul.

Un centru de plasament nu e locul în care un copil ar trebui să crească, mai ales în anii de formare. Însă ideea nu e împărtăşită de toată lumea.

Părinţi împinşi de sărăcie sau de indiferenţă lasă la porţile unei asemenea instiuţii aceste suflete nevinovate. Am vizitat unul din aceste centre, aflat într-o zonă marginală a oraşului Iaşi, parcă ferit de privirile lumii.

O fetiţă de 5 ani privea pe geam

Porţile mari, de un verde deschis şi mâncate de vreme, erau larg deschise. În curte o mână de copii alergă după o minge. Clădirile nu sunt unele din cele mai primitoare. În spate, una e în stare de degradare mare, fără geamuri, iar cea în care sunt adăpostiţi copii are o structură veche, din perioada socialistă. La geam mai vezi câte un chip de fetiţă, nu mai mare de 5 ani, care se uită mirat la tine, pentru că nu ştie ce cauţi pe acolo. Interiorul îţi aduce aminte de căminele studenţeşti.

Supererou în timpul liber

Într-un asemenea loc l-am cunoscut şi pe Mihai. Un băiat timid, inocent, dar cu mintea ageră. Era îmbrăcat într-o bluză albastră, cu pantaloni crem şi adidaşi roşi de la mingea de fotbal. La mână purta o apărătoare pentru role, care, spune el, devine arma lui secretă când se transformă în supererou. Are 12 ani şi trăieşte în acest centru de plasament de mai bine doi ani.

Este din Constanţa şi îşi vede de câteva ori pe an părinţii, perioade destul de scurte. “Este bine aici. Ne tratează bine… dar vezi, tot