… nu, nu e din ciclul “Profetul, aurul si ardelenii” – dar ar putea fi, cata vreme, precum in filmul cu pricina, exista un fir epic care leaga trei substantive (comune sau proprii, nu mai are importanta) aparent fara legatura. Ba, mai mult, cititorul atent va fi gasit deja, fara doar si poate, paralele nu doar intre cele doua enumerari ci si intre ordinea substantivelor cu pricina. [Tema de casa: Udrea cu profetul, dragostea cu aurul si voturile cu ardelenii ]
Elena Udrea si-a facut intrarea in marea politica nu cu Novergia, ci cu biletelul roz. Si de atunci n-a incetat sa profeteasca, intrebata sau nu, ca si prietenul Cozmin Gusa. Precum Petrache Lupu la Maglavit, cineva de sus parea ca ii sopteste la ureche, ca prea tot ce profetea noaptea pe la televiziuni se intampla aievea in zorii zilei. Ca si Petrache Lupu, nu se putea abtine – cand auzi soapte de sus trebuie sa le spui mai departe (Maimonides are cateva pagini memorabile pe tema asta, a profetiei de la care nu te poti abtine sa n-o comunici. Bine, exagerez aici putin, da’ nimeni nu-i perfect, nici macar Petrache Lupu.) Si uite-asa, de bine sau de rau, Elena Udrea a ajuns o prezenta inconturnabila a politicii romanesti. “Daca dragoste nu e, nimic nu e” isi incheia, apoteotic, Marin Preda romanul Cel mai iubit dintre pamanteni. Parca s-ar fi gandit la fostul ministru.
Daca Elena Udrea nu e, nimic nu e.
Dragostea, insa, poate fi si tragica – exemple in istorie se pot gasi destule, de la Antigona la Julieta, si de la Harriet Taylor la Hannah Arendt(iertate-mi fie comparatiile proaste). Or, si Elena Udrea e un personaj tragic: face tot ce trebuie sa faca, spune (aproape) tot ce trebuie sa spuna, ba mai mult decat atat si, in ciuda tuturor acestor eforturi, ramane un personaj profund antipatic, capabil sa starneasca antipatii viscerale. De ce, nici nu mai conteaza. Antigona de aia e tragedie
