De ce ne pleacă medicii?!, pare să fie o întrebare aflată pe buzele tuturor românilor. Răspunsul nu pare să fie unul foarte bine conturat. Nici chiar dacă am asistat, fără să vreau, la o discuţie între mai mulţi studenţi şi absolvenţi de medicină. Ca să pornim, totuşi, de la o premisă, studenţii şi medicii români nu mai au nicio barieră administrativă sau de recunoaştere profesională. La nivelul hârtiilor, românii sunt echivalenţi cu studenţii sau medicii din Comunitatea Europeană. La nivelul cunoştinţelor teoretice, uneori sunt mai buni. Mă rog, vorba viitorilor medici, aplicarea cunoştinţelor este însă diferită. Ca urmare, acum pot pleca foarte uşor şi cei foarte ambiţioşi, dar mai ales şi medicii obişnuiţi, “normali”, din grupul de mijloc. Iar motivaţia pentru unii este probabil puţin diferită.

Majoritatea doreşte în continuare realizarea profesională. Dar, în acelaşi timp, mulţi îşi doresc şi o viaţă de calitate. Ziarele însă trâmbiţează că majoritatea medicilor pleacă din cauza salariilor. Cred că mulţi pleacă şi din cauza condiţiilor de lucru. Ar fi foarte interesant dacă Colegiul Medicilor din România ar face, în continuare, studii pe această temă, pentru a înţelege şi medicii, studenţii, dar şi pacienţii, de ce se pleacă din România. O întrebare inerentă ar fi: este rău sau este bine că există această libertate de mişcare, de altfel, garantată în cadrul Uniunii Europene. Tinerii medici, de care aminteam, spun că este bine. Ei spun că este bine pentru simplul motiv că acum o educaţie deosebită, cu stagii în străinătate, care era accesibilă doar unui grup restrâns de medici (ambiţioşi, maniaci, cu pile sau cu o combinaţie de astfel de calităţi), devine accesibilă şi medicilor “normali”, care sunt de o foarte bună calitate profesională şi care au un potenţial deosebit – dar care nu au fost dispuşi să facă “sacrificii” sau “investiţii” riscante în pregătire