Se împlinesc, în 2013, 150 de ani de existenţă a Colegiului Naţional "Nicolae Bălcescu", prilej pentru noi să evocăm o parte dintre personalităţile care au studiat aici şi au contribuit la dezvoltarea culturii naţionale. Astăzi, Vasile Parisescu.

Metamorfoza interioară trăită de Vasile Parisescu din 1950 încoace oferă un spectacol de personalitate pe care îl putem identifica ocazional şi la alţii, dar rareori de o asemenea amplitudine. Ne interesează mai ales zestrea de taină, de acasă, ca urmaş al unei vechi şi mari familii brăilene. Cu alte cuvinte, ne întrebăm, cu un celebru vers arghezian: "duce pământ pe tălpi?". Ce e de acasă, specific brăilean, în firea acestui general al armatei române, inginer mecanic, mare colecţionar de artă, pe care americanii, într-o enciclopedie, îl socotesc una din primele cici sute de personalităţi ale lumii?

Dacă destinul lui Vasile Parisescu s-ar fi consumat într-o perioadă senină, nu ar fi mirat pe nimeni. Totul ar fi fost firesc şi previzibil. Numai că Vasile Parisescu face parte din cei care rezumă destinul unei generaţii pe care istoria a prins-o în cleştele ei sever, a judecat-o, a scuturat-o de iluzii si chiar a sacrificat-o. Copilul şi adolescentul de odinioară asistă neputincios la destrămarea unui mit: familia Parisescu, una din marile familii brăilene, cu vechi rădăcini nobiliare este, în 12 ani sărăcită, adusă în sapă de lemn. Răul începe să-şi facă lucrarea încă de prin 1937, când se anunţă ca un buzdugan aruncat de zmeu de departe... Copilul avea 12 ani: tatăl, ofiţer, era plecat în aplicaţii militare. Erau anii când "timpul nu mai avea răbdare" (Marin Preda). Rămas singur acasă, copilul răscoleşte "camera interzisă" şi se joacă în risipire cu clasoarele în care era adunată una din marile colecţii filatelice româneşti. Copilul îşi văzuse adesea tatăl izolându-se tainic într-o cameră anume, man