Copil fiind, Tania Luna și-a părăsit căminul din Cernobîl, Ucraina și a primit azil în SUA. Și într-o zi, pe podeaua adăpostului pentru săraci unde locuia cu familia ei, a găsit un bănuț. Nu se mai simțise niciodată atât de bogată. O meditație asupra bucuriilor dulci-amare din copilărie -- și cum trebuie păstrate ele în memorie.

Când aveam un an, după accidentul de la Cernobîl, ploua cu picături negre și părul surorii mele cădea cu pumnii, iar eu am stat nouă luni în spital. Nu era permisă nicio vizită așa că mama mea a mituit pe cineva care lucra la spital. A făcut rost de uniforma unei asistente și se furișa în fiecare seară ca să stea lângă mine. Cinci ani mai târziu, o lumină neașteptată la orizont. Datorită Cernobîlului, primim azil în Statele Unite.

Soțul meu Brian a fost și el printre cei fără casă în copilărie. Familia lui a pierdut tot, iar când avea 11 ani, a trebuit să trăiască în moteluri cu tatăl lui, moteluri care le luau toată mâncarea și o țineau ca garanție până reușeau să-și plătească facturile. Și odată, când în sfârșit și-a luat cutia de Frosted Flakes înapoi, era plină de gândaci. Dar avea totuși ceva. Avea o cutie de la pantofi pe care o căra cu el peste tot în care erau nouă cărți de benzi desenate, două G.I.Joe pictate astfel încât să arate ca Spider-Man și cinci Gobots. Asta era comoara lui.