August e luna clasică de vacanţă, în special pentru străini. Şi luna în care ne revine şi nouă, românilor, care aşteptăm cuminţi un an de zile, zâmbetul pe buze. Ni se întorc rudele cu portbagajele pline, putem să pornim grătarul, să ne anunţăm vecinii, să ne facem lista de plată pentru facturi. Aproape că au blocat drumurile la intrarea în ţară, orele până trec frontiera sunt de plumb, nerăbdarea creşte acasă la cote maxime.
Ar trebui să fie, într-adevăr, momente de bucurie. Să îi întrebi ce fac, pe-acolo cum e să trudeşti din zori până-n seară şi să fii plătit la jumătatea salariului pe care străinii îl plătesc alor lor. Să-i complimenteze că arată bine, să le mulţumeşti pentru daruri, să le aminteşti, poate, că micuţii rămaşi acasă au trecut totuşi cu foarte greu peste despărţire, dacă au făcut-o. Pentru că nu poţi să faci altfel decât să oscilezi între avantajele şi dezavantajele de a lucra dincolo, pe bani care aici înseamnă ceva, dar acolo poate te umplu, uneori, de umilinţă.
De fiecare dată când la televizor se lăfăie figurile politicienilor, indiferent că sunt „în colegiu”, cu muncă la Guvern sau în vacanţă, dar nu te lasă să trăieşti o zi fără să-ţi tulbure grăuntele de linişte pe care-l regăseşti uneori, te gândeşti poate la plecarea peste hotare ca la o soluţie. N-ai mai trage atât de datorii, nu ţi-ai mai înjura patronul sau şefii de la Stat că nu-ţi ajung niciodată banii nici măcar pentru facturi, ai putea să simţi, măcar în august, că eşti în vacanţă. Toamna ţi-ai permite să le cumperi copiilor rechizite şi haine pentru şcoală, de Sărbători ar simţi şi ai tăi gustul ciocolatei fine...
Şi totuşi, cine n-a văzut chipul unei rude dragi care te vede după un an, cine n-a simţit strânsoarea primei îmbrăţişări din vacanţa anuală, cine n-a ascultat poveştile de adevărată slavie modernă, încă se mai minte în fiecare zi
