Am primit întrebarea asta de la multă lume. Cumva, undeva, ceva nu e potrivit pentru un tată să-şi lase familia acasă şi să plece în excursie. Pare că normele societăţii noastre te cataloghează direct ca un părinte iresponsabil, insensibil şi egoist. „Îţi faci copilul şi apoi uiţi de el” a fost probabil cea mai răutăcioasă remarcă, continuată de un introspectiv „aşa sunteţi voi, bărbaţii!”. Halal tată!
M-am hotărât să vă împărtăşesc de ce cred că a fi părinte nu vine la pachet cu blazarea, cu abandonul pasiunilor şi mai ales de ce o experienţă de genul ăsta te face nu un părinte mai prost, ci dimpotrivă, unul mai bun şi mai bogat sufleteşte.
Trebuie spus că ideea acestei călătorii a apărut acum vreo doi ani. Înaintea lui Eric. Şi de doi ani, împreună cu Diana am vorbit nu despre de ce nu e bună o astfel de idee, ci cum am putea să o facem să se întâmple. Să căutăm soluţiile, nu problemele. Am decis că ar fi mai bine ca absenţa mea să se întâmple în primul an al lui Eric, când e încă micuţ şi mai puţin solicitant decât ar fi fost în anul următor. Şi când, credem noi, absenţa tatălui, nu afectează în niciun fel echilibrul copilului. Totuşi vorbim de o lună şi jumătate, nu de un an.
Abandonul creează frustrare, frustrarea duce la nefericire. Iar nefericirea nu e bună. Nici pentru nefericit şi nici pentru ceilalţi din jurul lui.
Sigur că aş fi putut să nu plec, dar am învăţat că atunci când când ţi se înfiripă o idee nouă în cap, când începi să visezi şi când simţi că ai putea face chestia aia, e mai uşor, mai frumos şi mult mai sănătos să o faci să se întâmple decât să uiţi de ea. Abandonul creează frustrare, frustrarea duce la nefericire. Iar nefericirea nu e bună. Nici pentru nefericit şi nici pentru ceilalţi din jurul lui. Punct.
Iar lucrul ăsta îl ştie poate mai bine ca mine Diana, care înţelege perfect că un vis trebuie crescut,
