Orice creaţie lirică, luată separat, reprezintă prin fiinţarea sa intelectualizată paideuma unui moment cultural delimitat istoric, fără nicio tendinţă de exagerare, chiar la nivel de continent, dacă luăm în calcul schimbul spiritual indirect, operat prin lectură ca stare de redescoperire a eului sensibil. Pe de altă parte, a fi poet înseamnă să-ţi asumi repetabila povară a sufletului universalizat ce permanent oscilează între bucurie şi suferinţă. George D. Piteş intermediază, prin forma clasică a sonetului, altruista accedere a universului propriu de trăiri, extrovertite prin metafora fluidităţii scurgerii inexorabile a timpului. La George D. Piteş timpul erotic are încărcătura nostalgică a celui ce este incapabil să recurgă la uitare pentru salvarea sinelui. Referitor la timp, poetul reactualizează atitudinea romanticilor dezamăgiţi de vreumurile prin care sunt constrânşi să-şi preumble fiinţa ca suport material al trăirii şi retrăirii dezamăgirii imuabile. Această stare are consistenţa acvatică a repetabilităţii valului ce molcom te cuprinde, trăgându-te şi scufundându-te tocmai în acel neant al amintirilor de care poetul ar vrea să scape. Pentru poet, amintirile au materi-aliatea dureroasă a lupului turbat peste care se lasă indiferentă cortina de spumă a timpului lumii ce uită că totul este repetabil. De fapt, “Valului”, “Groapa” şi “Urcând spre cer” alcătuiesc un tot unitar ce reflectă condiţia tragică a omului ca arhetip supus durerii. Poetul are atitudinea hamletiană a zădărniciei existenţiale ce-i dezvăluie faptul concret al fericirii doar ca ideal, fără manifestarea ce-ar putea transforma lumea, cunoscută lui, într-un eden. Astfel, groapa, banala şi repetabila groapă, devine metafora morţii, dar de data aceasta, în viziunea poetului, moartea are atitudinea umană de-nţelegere linguşind pe cel ce pleacă definitiv, făcându-i mai suportabilă trecerea spre veşn