N-aș fi crezut pentru nimic în lume că Umberto Eco se va apuca să mai umble la Numele trandafirului*. Sînt cărți – puține, e drept – care par scrise o dată pentru totdeauna. Iar primul roman al lui Eco face parte din această categorie, chiar dacă autorul s-a hotărît să-l revizuiască, după 30 de ani. La sugestia editorului său din America, Eco a mai scurtat citatele în limba latină și, dacă tot tot s-a apucat de treaba asta, a mai și corectat una-alta. Nu știu dacă la îndemnul latiniștilor erudiți care i-or fi spus că, de pildă, dovlecelul nu apăruse încă în Europa, cînd el l-a pomenit în roman. Altceva m-a intrigat la această revizuire. Că Eco s-a apucat să umble prin fraze, pe unele să le mai comprime, pe altele să le mai cizeleze. Care e, de fapt, diferența între prima ediție și asta, revizuită? Slavă Domnului, bătrînul, azi, romancier, care avea vreo 50 de ani și la debut, nu s-a apucat să schimbe povestea sau să-și rescrie personajele, dacă tot l-a apucat dorința de a-și revizui cartea.

A lustruit-o pe ici, pe colo și i-a dat drumul din nou în lume, ca și cum ar fi înnoit-o. Acum, cînd am recitit-o, detectivistic pînă la un moment dat, să văd ce a schimbat Eco în romanul lui, am descoperit că la prima lectură o parte dintre descrierile minuțioase din Numele trandafirului, ca și o parte dintre disputele religioase din roman, care-și au și ele, ca și descrierile, rostul lor, nu m-au impresionat. Asta poate și din cauză că, pînă să apară traducerea în românește a romanului, aflasem și despre ce era vorba în carte și mai și citisem diverse scurte comentarii despre Numele trandafirului. Că un personaj principal ar fi un soi de Sherlock Holmes, că altul ar fi o caricatură a lui Borges și că, în general, tot acest roman n-ar fi fost decît o încercare a lui Eco de a dovedi că e în stare să scrie și literatură, nu numai să-și dea cu părerea despre ea. Or, acum